2. Dischetele profesorului Ramonte
Ce-ar surprinde seria a şaptea a Caracatiţei din realitatea României de azi? Să începem cu sfîrşitul serialului. În ultimele secvențe ale episodului de sîmbătă, Tano Carridi primeşte de la profesorul Ramonte, politician retras în Est după o serie de scandaluri în Italia, dar continuînd să conducă din depărtare noile operațiuni ale Mafiei, o cutie cu dischete conținînd lucruri compromiţătoare din trecutul oamenilor politici italieni. Tano Carridi îngroapă cutia în pămîntul arid al singurătăților în care s-a retras. Nu cred să aibă cineva îndoieli despre faptul că gestul are o valoare de metaforă. În era computerelor, nici măcar poeții nu mai sădesc dischete! Un personaj real de talia lui Tano Carridi le-ar fi pitit într-un seif blindat. Metafora vrea să sugereze însă, dincolo de complexitatea personajului, posibilitatea ca secretele de pe dischete să înflorească, mai devreme sau mai tîrziu, în scandaluri politice de amploare, prin scoaterea la suprafață, din adîncurile trecutului, a unor date compromiţătoare despre personalitățile prezentului.
Pînă atunci, Tano Carridi e stăpînul unei averi fabuloase:
Al trecutului ce poate fi folosit pentru a-şi asigura puterea absolută.
Finalul episodului de sîmbătă e unul dintre momentele care fac din ultima parte a Caracatiţei o creație dedicată Estului. Dischetele conțin secrete despre trecutul politicienilor. E greu de crezut că, într-o țară beneficiind în ultimele decenii de o presă liberă, trecutul personalităților se poate constitui într-o formidabilă armă. Altfel stau lucrurile în țările aflate pînă nu de mult sub comunism. Absența unei prese libere, dar mai ales existența polițiilor secrete determină ca numeroase personalități prezente să ascundă un trecut marcat de numeroase puncte dubioase. Să nu uităm, de exemplu, că serviciile secrete din Est, inclusiv din România, își plantau oamenii în Occident după ce-i făceau în ţara de baştină disidenți notorii. Astfel că nu se poate şti niciodată dacă nu cumva unul care se mîndreşte azi cu gloriosul său trecut de luptă anticomunistă, cu şederea în beciurile Securității, nu tremură de frică la gîndul că undeva se află un dosar potrivit căruia așa-zisa disidență n-a fost decît o pregătire pentru trimiterea în Occident sub acoperire. Sub semnul acestei realități, scena finală din Caracatița trimite la un fenomen din Est:
Folosirea arhivelor fostelor servicii secrete ca arme politice în bătălia prezentă. Fenomenul a cunoscut o amploare deosebită în Germania, unde, după reunificare, arhivele STASI au pus la pămînt multe personalități. E de presupus că scena îngropării dischetelor lui Ramonte, pentru o eventuală exploatare ulterioară, a fost scrisă cu gîndul la realitatea din Germania. Ea e valabilă însă şi pentru cea de la noi. La cîteva minute de la încheierea episodului, un cunoscut m-a sunat pentru a-mi spune, nu fără umor, că secvența finală pare a fi fost programată de Virgil Măgureanu. Dischetele aparțineau profesorului Ramonte. Nu i se spune directorului SRI dom’ profesor? Şi, avînd în vedere că dischetele au fost îngropate, ar fi normal – a continuat cel de la capătul firului – ca producătorii să pună la cale o nouă parte, a opta, în care un grup de ziarişti să descopere, dînd cu săpăliga, Berevoieştiul Italiei! Am fost întru totul de acord cu propunerea glumeață a interlocutorului. Adăugînd că, în această nouă parte a serialului, însuşi profesorul Ramonte să-şi dea publicității dosarul de pe una din dischete. La acest capitol, al folosirii trecutului pentru încleştările politice ale prezentului, Caracatița poate fi considerat un film românesc de actualitate şi prin momentul Monteverde. Incoruptibilul deputat italian are în biografie o pată pe care a ținut-o ascunsă. O greşeală pe care mafioții nu ezită să o speculeze. Fotografia incidentului din tinereţe e scoasă la iveală din arhivele serviciilor secrete pentru a-l reduce pe luptător la tăcere. Dat peste cap de amenințare, deputatul e cît p’aci să cedeze. Dezvăluirea risca să-l compromită definitiv în ochii opiniei publice. Altfel ar fi stat lucrurile dacă, înainte de a se fi aventurat în politică, distinsul deputat ar fi dezvăluit el însuşi acel moment îndoielnic din trecutul său. Şantajarea ar fi fost imposibilă. Filmul nu ne spune direct acest adevăr. Noi însă, care am asistat şi asistăm la dosariada românească postdecembristă,
l-am priceput fără prea mare bătaie de cap. Experiența din ultimul timp ne-a arătat că şantajarea unui politician cu dezvăluirea unei pete biografice e imposibilă în condițiile în care însuşi respectivul se grăbeşte să-şi deschidă inima opiniei publice. Unii politicieni au
făcut-o deja. Să sperăm că acum, după vizionarea Caracatiţei, exemplul lor va fi urmat şi de alții.
(Evenimentul zilei, 2 aprilie 1996)