– XI –
Valiza misterioasă
La întoarcerea din Sicilia, unde îndeplinise slujbe felurite, de la casier de parcare publică gratuită în weekend pînă la ținător de șase la un asasin plătit în slujba Cosei Nostra, Marian Bijulică și-a pierdut geamantanul. Nu el l-a pierdut, ci Alitalia. Ajuns la Otopeni a așteptat zadarnic ivirea geamantanului pe banda transportatoare.
Era un geamantan de lemn moștenit de la taică-său, care-l folosise cînd se dusese la Armată.
Cu muchiile sale ascuțite stîrnea furia mînuitorilor de bagaje. Scoși din minți cînd îi lovea în genunchi sau în spate de durerea ascuțită, aceștia îl aruncau cît colo, doar doar l-or vedea făcîndu-se bucăți. Nu se făcea. Lemnul era de stejar, din cel din care se făureau pe vremuri porțile fortărețelor. Balamalele nu săreau nici dacă ai fi aruncat în aer geamantanul.
La Otopeni, Marian Bijulică, după ce-și așteptă valiza pe banda transportatoare mult timp, chiar și după ce dădură năvală încă alte trei curse, se prezentă la Biroul Bagaje pierdute, răspunse, nițel ofensat la toate întrebările, chiar și la cele care i se părură idioate, cum ar fi cea despre conținutul bagajului sau compoziția balamalelor, luă un soi de cartonaș cu înscrisurile privind valiza și merse acasă.
Cum lăsase numărul de telefon, după o lună, în care și uitase de valiză, deoarece lucrase la o nouă lovitură – jefuirea unui bancomat prin luare cu tot cu cutia metalică – se pomeni cu un telefon de la Otopeni. Să vină urgent la Biroul de bagaje pierdute, ca să i se dea valiza.
Cînd o văzu, Marian Bijulică încercă un sentiment de spaimă.
Era acoperită toată de etichete care de care mai chipoase, mai colorate, mai ciudate.
Potrivit etichetelor, valiza călătorise de una singură prin toată lumea, la Miami, în Cornul Africii, în Ionuția, în Strîmtoarea Bering.
O luă acasă, dar îi trebui mult timp ca să se poată obișnui cu ea.
Nutrea impresia ciudată că nu-i a lui.
*
La gară
Între tine și fătucă stă geamul murdar de praf și de muște al Biroului Informații.
Fătuca e plină de coșuri.
Are ochii cenușii și fruntea îngustă.
Ca să întrebi, trebuie să te apleci pînă la cercul croit în sticlă, ca și cum ai vrea să vezi ceva uitîndu-te pe dedesubt. Te-ai aștepta ca și fătuca să procedeze la fel. Ea însă se apleacă nițel spre un microfon și deodată, tună deasupra ta, în difuzoare, o voce aspră, de e cît pe-aci să leșini de spaimă.