După cum fusese sfătuit din Vintileasa, ajuns la București, Ion Carabă merse direct la Poșta Centrală și căută lista abonaților la serviciul telefonic din Capitală. Era un cărțoi albastru, cu filele rupte și mînjite, o zdreanță tipografică, nu o carte, mă rog, dar el venise la București nu pentru a cerceta starea cărții de telefoane, ci pentru a-l căuta pe Ionel Tacu, despre care toată lumea din sat spunea că e ușor de găsit:
E de ajuns să intri în oraș și să întrebi de Ionel Tacu, cel care are un băiat la facultate, și imediat ți se va spune unde stă. Vezi, matale, plopul ăla înalt și uscat la vîrf, mergi de la el drept înainte vreo două sute de metri, dai de o moară cu acoperișul nou, din tablă zincată și, pe dreapta, la vreo cincizeci de metri, stă Ionel Tacu.
Asta o spuneau proștii, cei ce n-aveau televizor, n-ascultau radioul, nu citeau ziarele și, deci, confundau Bucureștiul, capitala scumpei noastre patrii, cu un cătun pierdut prin văgăunile munților, nu el, care era abonat la toate cele trei mari cotidiene ale țării și auzea în fiecare seară, orice s-ar fi întîmplat, emisiunea de știri, reportaje și comentarii O zi într-o oră.
În consecință, poposit în Gara de Nord Ion, Carabă luă tramvaiul, la remorcă, nu la vagon, la vagon funcționa autotaxarea, și el n-avea bilete, ceruse unul, dar nu găsise, avem abonament, se scuzau toți cu un aer vinovat, unii chiar îl arătau, ca să se convingă, atît de jalnic cerșea el un tichet chiar în fața ușii, izbit de cei ce intrau și ieșeau. Făcîndu-i-se milă de el, un ins înalt, cu o cravată înflorată, lată cît un prosop, se scotoci îndelung prin buzunare, scoase o batistă mototolită și murdară, o legătură de chei cu un breloc pe care scria Drum bun, căzu pe asfalt și o luă pe dungă o monedă de 3 lei (milosul se repezi s-o prindă, și-o prinse, punînd talpa pe ea), mai ieși la iveală o agendă de telefon fără scoarțe, o bomboană pe jumătate suptă și, deci, sticloasă deja, dar tichetul tot nu apărea. Ion Carabă, impresionat de figura jalnică a celuilalt, nu-i nimic, începu să se scuze, găsesc eu la altcineva, nu vă mai deranjați, vă rog, nu vă mai deranjați!, dar bărbatul cu cravata cît un prosop se deranja, își întoarse buzunarul pe dos și ar fi trecut la celălalt buzunar, dacă Ion Carabă, cu un uriaș efort n-ar fi reușit să se rupă din loc și să o ia la fugă, trecînd pe roșu strada paralelă cu gara, și năpustindu-se pe scările tramvaiului deja în mișcare. Coborî în centru, găsi Poșta Centrală, găsi și cartea de telefon, găsi și numărul lui Ionel Tacu, strada Cazematelor nr. 3, și în timp ce-l nota pe coala unui plic de un 1 leu, se gîndea vesel că în locul lui, un altul, unul ca Dumitrache Mangu din povestirea Telefonul, care se îngălbenise auzind că Pămîntul e rotund, unul dintre aceia ce nu văzuseră în viața lor un oraș mai mare ca Pașcaniul și nu călătoriseră cu altceva mai acătării dintre mijloacele de transport în comun decît cu trenulețul forestier, un altul în locul lui, deci, ar fi fost buimăcit de cîți Ionel Tacu locuiau în cartea de telefoane, și mai mult ca sigur că și-ar fi notat numărul primului de pe listă socotind că în București e ca-n sat:
Cine e primul printre gospodari e primul și în cartea de telefon.
Notă, deci, numărul, ieși afară în stradă, trecînd cu brio prin ușa turnantă, căută un telefon public și, cu un deget în ureche (tocmai atunci trecea pe-acolo un tramvai bătrîn legănîndu-se indecent din remorcă), formă numărul și, auzind departe, în celălalt capăt al orașului, semnalele scurte, pline pe dinăuntru, se gîndi amuzat că un altul în locul lui, unul ca Dumitrache Mangu, care, în mod sigur, nu citea ziarele și nu urmărea filmele la Telecinematecă, în care mulți, foarte mulți inși, străini îndeosebi, ridicau receptorul, formau numărul și, înainte de toate, înainte de, Bună ziua, înainte de Ce mai faci, cum o mai duci, ziceau duios, Alo, nu și-ar fi dat seama că în acel moment postul respectiv era ocupat și ar fi stat prostește cu receptorul în mînă, pînă cînd mîna îi amorțea, în timp ce rîndul din spatele său ar fi dat semne de nerăbdare, unii tușind semnificativ, alții mutîndu-se de pe un picior pe altul și cătînd crunt la el, dintre toți evidențiindu-se un bărbat voinic, între două vîrste, cu o scurtă de blană și căciulă de nurcă, deschizînd ușa cabinei și spunîndu-i cu ironie, o formidabilă, ucigătoare ironie, nu vă supărați, telefonul acesta e public, nu al unuia din public, un altul în locul lui, deci, n-ar fi făcut ca el, Ion Carabă, adică n-ar fi pus receptorul în furcă, n-ar fi luat moneda căzută în jgheabul de tablă cu o veselie nătîngă, acea veselie pe care numai o monedă de 25 de bani, cea mai nenorocită dintre monede, poate s-o aibă în rostogolirea pe jgheabul de tablă, al unui telefon public și n-ar fi spus, zîmbind politicos, poftiți, vă rog, celui ce urma la rînd. Astfel încîntat de el însuși, se mai plimbă încolo și încoace cîteva minute, cumpără ziarul Informația din ziua respectivă, și refuză restul la un leu, cum văzu că făcuse un domn înaintea lui, nu umblu cu metal în buzanar, să nu mă trăsnească, zisese acela, și vînzătoarea, o fată într-un halat albastru, prea larg pentru subțirimea trupului ei, îi zîmbi încîntată, deschise ziarul la programul TV și văzu că seara, la Telecinematică, e un film american și-i păru rău că n-o să-l poată vedea. Lui îi plăceau mult filmele americane, în care inși cu pălării mari, cât roata carului, deschideau ușa cu piciorul și în loc de, Bună ziua, în loc de Bine v-am găsit, prindeau să tragă cu pistolul. Apoi, împăturind ziarul și vîrîndu-l în buzunar nepăsător, cum văzuse că procedează cei din jurul lui care, ca la un semn (semnul fiind apariția unui tramvai), se aruncau spre ușile larg deschise, împingînd înainte cu pieptul, fără să spună nimic, fără să se enerveze, pur și simplu împingînd, pe cînd cei dinăuntru, cu aceeași consecvență nepăsătoare, împingeau cu pieptul în sens invers, se îndreptă spre telefon și formă din nou numărul, citind cu voce tare cifrele respective de pe coala de hîrtie. Nu mai era ocupat, se auzea țîrîitul prelung, singuratic, și, tușind ușor, ca să-și dreagă vocea, așteptă clicul decisiv, care anunța ridicarea receptorului la celălalt capăt al firului, dar semnalele urmau unul altuia nepăsătoare, rar întrerupte de pălăvrăgeala depărtată, ca de pe o altă planetă, a unei femei, Vai, dragă, și atunci i-am zis, dacă nu-ți convine pleacă, că mîine găsesc pe altul și-mi refac viața. Ușor nedumerit, puse receptorul în furcă, luă moneda, o vîrî mecanic în buzunar și, ieșind din cabină, fu gata-gata să dea peste o femeie ce călca fragil pe tocurile zvelte, cu un buchet de flori în mînă, bîgui o scuză, arătînd un zîmbet fermecător, cum citise el în Almanahul Femeia că trebuie să se poarte un bărbat în astfel de ocazii publice, dar femeia nu-i zîmbi și nu-i spuse imediat. Nu face nimic, n-aveți nici o vină, cum știa el că trebuie să-ți răspundă în București o femeie cînd dai peste ea, s-o dărîmi, ci îi aruncă o privire lungă, urîtă, mai mult ca sigur, Boule, nu vezi pe unde calci? i-ar fi spus, dacă, în acel moment, nu s-ar fi ivit un alt tramvai și femeia nu s-ar fi năpustit spre ușa din față, călcînd deodată, cu toată convingerea, într-o băltoacă și stropindu-se din cap pînă în picioare, pe frumoșii, eleganții pantofi maro, pe frumoșii, tulburătorii ciorapi de nylon, pe frumoasa, vaporoasa, eșarfă. Peste cîteva minute Ion Carabă formă din nou numărul, semnalele se întrerupseră imediat, un val de bucurie îl cuprinse auzind, alo, dregîndu-și vocea întrebă politicos, familia Ionel Tacu?
– Greșeală, domnule, i-o reteză vocea care spusese alo, o voce bărbătească, autoritară, și el rămase cu receptorul în mînă, stătu așa clipe lungi, nesfîrșite, neînțelegînd ce se întîmplase, pînă cînd, deodată, în capacul de ebonită sosi tonul și țiuitul, monoton îl scoase din sărite.
Era, avea să povestească el mai tîrziu, ca și cum țiuitul acela prelung din capacul de ebonită i-ar fi spus răstit, ce mai stai, nu vezi că ții locul degeaba?, și, furios, nu plecă de-acolo, cum îi sugera telefonul acela obraznic, ținu receptorul la ureche, îndîrjit, pînă cînd începu să-l frigă și abia atunci, agățîndu-l în furcă, hotărî să se răzbune și porni în căutarea altuia. Îl găsi cîțiva pași mai încolo, dar n-avea fisă, cerși la cei din jur și găsi una la o studentă urîțică, buboasă, și cu blugi, căreia îndrăzni să-i ceară sfatul și fata, binevoitoare, îi spuse că probabil, formase greșit numărul, să-l mai facă o dată, și, dacă i se va răspunde din nou, greșeală, domnule, să întrebe, Fiți amabil, nu sînteți 53.20.38? și dacă i se va spune Nu, Scuzați, să zică, și să pună receptorul în furcă. Ascultă de sfatul fetei, formă numărul, telefonul sună o singură dată, scurt și categoric, o voce bărbătească, sigură de ea, răspunse imediat, 53.20.38., Circa de Miliție 25, locotenent major Manole, ce doriți? Nu dorea nimic, atît de neașteptat se petrecuse totul că încremeni prostește, ședea cu telefonul în mînă, fără să-l pună la loc, în timp ce receptorul striga, alo, ce doriți, apoi clic, făcu, și din nou sosi țiuitul acela monoton, de astă dată familiar, prietenos deja, care-l bucură nespus. Căpătă curaj și, de astă dată, formă numărul decis, apăsat, țiuitul dură cîteva clipe, alo, se pregăti să spună, casa Ionel Tacu, strada Cazematei nr. 5?, sunetele scurte se curmară și o voce depărtat, de caldă, de femeie, zise, telefonista 5 și el, sînteți 53.20.38.? Da, răspunse vocea, ce interior doriți? Cu Ionel Tacu, cu Ionel Tacu din Milișăuții de Sus, ar fi răspuns amărîtul acela de Dumitrache Mangu, care mușcase capra de ureche la tefon și cînta, ca prostul, în taraful satului, un ins care nu văzuse în viața lui Teleenciclopedia și nu fusese la oraș pentru altceva decît ca să vîndă un vițel sau ca să-și cumpere o pereche de bocanci. El însă zise, nu vă supărați, caut familia Ionel Tacu. Vocea își pierdu căldura, brusc supărată parcă, aici e o întreprindere de stat, tovarășe, și brusc, receptorul căzu în furcă și iar veni țiuitul acela prelung, de astă dată scoțîndu-l din sărite. Agăță receptorul în furcă încet, descurajat parcă și abia atunci simți cît de obosit este, o oboseală imensă, ca o amețeală dulce, că nu-ți mai pasă de nimic și ești chiar bucuros de asta. Merse la gară, luă un bilet pentru trenul de-a doua zi dimineața, căută o bancă în sala de așteptare clasa a II-a, se lungi și ea și dormi așa ca țăranii, pînă la tren.