Vremurile îl făcură pe țăranul sărac Dumitrache Mangu primar, sau cum i se spunea oficial, prin ʼ50, președinte al Sfatului popular al comunei Vintileasa. Într-o zi, mergînd la școală să-și ia băiatul, auzi cum profesoara de Geografie le spune copiilor că Pămîntul e rotund ca un măr și că se învîrtește în jurul Soarelui. Furios, luă băiatul din timpul orei și, a doua zi, îi interzise să se mai ducă la școală. Nevastă-sa, Chirichia, o femeie veșnic speriată dintr-o zi cînd asistase în iarmarocul din Boțîrlău la o bătaie cu furcile, se puse pe bocit. Descumpănit, Dumitrache Mangu lăsă băiatul să meargă la școală, hotărînd însă în sinea lui să-i întrebe pe cei de la raion cum să procedeze. A spus profesoara chestia asta? întrebă, oarecum mirat, tovarășul Stoica, instructorul raional, cînd Dumitrache Mangu îi mărturisi, după oarecari șovăieli, ce-l rodea. Da, a zis, sublinie apăsat Dumitrache Mangu, ferm convins acum că bănuielile se confirmau: în chestia cu Pămîntul rotund ca un măr nu putea fi nimic bun! Merseră deci amîndoi imediat la școală. Nu știu, așa scrie în manual, le spuse, nițel speriată, profesoara de geografie, o femeie la vreo patruzeci de ani, dar arătînd mult mai bătrînă. Instructorul luă cartea și citi atent pasajul cu pricina. Nedumerit, întoarse pagina: dintr-o fotografie decolorată, un bărbat sub care scria Copernic îl privea cu un aer ascuțit și, parcă, batjocoritor. Dădu cartea înapoi și se întoarse către Dumitrache Mangu: ce să-i faci, tovarășe Dumitrache, chestie de alianță temporară cu burghezia, tovarășii de la București își au și ei probabil socotelile lor…
În prima zi după instalarea ca președinte, Dumitrache Mangu rămase singur față în față cu telefonul, așezat pe o măsuță. Se holbă la el: auzise cîte ceva despre telefon, dar în viața lui nu avusese de-a face cu așa ceva. Deodată, aparatul prinse să zbîrnîie puternic. Prima pornire a lui Dumitrache Mangu fu să-și ia căciula și s-o rupă la fugă pe scări. Îi fu însă rușine de omul de servici și rămase pe loc. De altfel, între timp, telefonul tăcuse. Dar nu trecură cîteva clipe și porni să zbîrnîie din nou. De data asta – i se păru lui – cu o anumită enervare. Ce… mă-tii, mă lași să zbîrnîi ca prostul! Lac de sudoare, Dumitrache se apropie de telefon și începu să-i dea tîrcoale. Habar n-avea ce să facă. Bă, ăsta șef, își zise Dumitru Șonțu, omul de serviciu, intrînd șontîc-șontîc, cu piciorul lui de lemn, în încăpere, nici să ridice telefonul nu catadicsește. Alo, zbieră el, smulgînd receptorul din furcă, cine?, nu, greșeală, tovarășe, și-l trînti la loc cu putere. Aha, își spuse Dumitrache Mangu, după ce omul de serviciu ieși, acum știu cum e. Se așeză la loc și începu să aștepte nerăbdător zbîrnîitul. Dar telefonul tăcea. S-o fi stricat, gîndi el cu părere de rău, da, s-a stricat, l-a trîntit prea tare! Luîndu-și inima în dinți se apropie totuși de masă și, mort de emoție, ridică receptorul. Se auziră cîteva pîrîituri ascuțite, veni un țiuit depărtat, ca de pe altă lume, apoi, în tăcerea care urmă, o voce de femeie întrebă clar, la urechea lui: ce doriți? Dumitrache Mangu fu gata să scape receptorul din mînă. Îl puse repede la loc și o șterse imediat de lîngă măsuță. N-apucă însă să se depărteze cîțiva pași că telefonul porni să zbîrnîie cu putere. Sigur pe sine acum, se întoarse către măsuță și smulse ferm receptorul din furcă. În locul vocii drăgălașe și limpezi de mai înainte, se auzi vocea răgușită a unui bărbat care striga într-o depărtare de țiuituri: alo, Vintileasa, sînt raionul, cine e la aparat? De spaimă, Dumitrache Mangu nu putea scoate nici măcar un cuvînt. I se auzea în receptor răsuflarea grea, șuierătoare. Ce dracu fac ăia din Vintileasa? – întrebă celălalt, oarecum înveselit, de lasă copiii să se joace la telefon? Alo, strigă el din nou, un glas de om sănătos, care știe să se bucure de viață, cine e la telefon? Eu, abia îngăimă Dumitrache Mangu. Celălalt să moară de rîs și mai multe nu. Care eu, bă, așa te cheamă, eu? Veselia celui de la capătul firului îi mai alungă teama. Omul de serviciu, zie el bucuros că, în sfîrșit, găsise un răspuns. Păi zi-i așa, nenicule, făcu celălalt, triumfător, ești nou în post, se vede că n-ai mai vorbit în viața ta la telefon. Da, recunoscu sincer Dumitrache Mangu. Celălalt se mai îmblînzi un pic: nu-i nimic, făcu el, se învață și asta, totul se învață pînă la urmă, acum ia un creion și notează. Dumitrache Mangu nu luă nimic. Pentru asta ar fi trebuit să lase cîteva clipe receptorul din mînă. Am luat, făcu el curajos, simțind că albește de atîta îndrăzneală.
Un mai tîrziu, cînd deja se obișnuise cu telefonul, Dumitrache Mangu, rămas singur în sediu (Dumitru Șonțu se dusese pînă acasă, să-și schimbe piciorul de lemn), se furișă în spatele Sfatului popular unde ochise de mai multă vreme o capră a nimănui și o tîrî înăuntru. Tremurînd de emoție, formă numărul raionului și, cînd auzi în receptor o voce, mușcă adînc capra de ureche. Așteptă apoi clipe lungi, insuportabile, să vadă ce se întîmplă. Nu se întîmplă nimic deosebit. Aparatul scoase un clinchet stins, obosit, parcă, apoi, sigur pe sine ca întotdeauna, veni tonul. În schimb, Maria Postolache, femeia de serviciu de la raion, care făcea curat în biroul instructorilor, ridicînd receptorul și auzind behăitul acela depărtat se sperie atît de tare încît a doua zi își dădu demisia spunînd că-i dăduse Dumnezeu semn să nu mai lucreze pentru Anticrist.
În același an, ducîndu-se la tîrg, la Boțîrlău, Dumitrache Mangu văzu pe unul cu un acordeon care-i plăcu la nebunie. Îl luă pe om în sat aproape cu forța și acolo, după rugăminți și amenințări, îi cumpără acordeonul pe un cal al G.A.C.-ului. Cum omul nu era mulțumit (spunea că e un acordeon nemțesc, de dinainte de război, nu ca acelea de acum, cărora li se strică repede do de sus), mai adăugă la preț și pendula sfatului popular, de la care celălalt avea nevoie de limbă: voia să facă din ea un metronom. Cu acordeonul cumpărat, perseverînd seară de seară, după orele de servici, Dumitrache Mangu reuși în cîteva luni să cînte acceptabil. Apoi, după nenumărate insistențe, intră, mort de bucurie, în taraful lui Grigore Licărete, care-i spuse că deocamdată va acompania numai, dar dacă se străduiește și, mai ales, dacă nu-l tot bate la cap să promoveze, îl va pune și solist. Brigada sosită de la raion ca să-l schimbe din funcția de președinte îl găsi cîntînd la un botez. Mînuia burduful cu entuziasm, strălucind de bucurie: cu puțin înainte, Grigore Licărete îl lăudase în fața întregului taraf, dîndu-l exemplu de sîrguință și seriozitate.