Un călător în străinătate poate sta la un hotel fie de unul singur, fie cu familia (doar cu consoarta sau cu consoarta şi cu copiii). Deşi cele două feluri de a ajunge peste hotare nu sînt delimitate ferm (există sînt situaţii în care îți poți lua familia și dacă pleci în interes de serviciu), regula spune că în calitate de turist mergi cu familia, iar în călătoria de serviciu mergi de unul singur.
Deși au posibilitatea să-şi ia nevasta într-o călătorie de serviciu, nu cred să fie pe lumea asta bărbaţi însuraţi cărora să le surîdă o asemenea ipoteză. Şi nu neapărat pentru că ar fi corecţi şi n-ar vrea să păgubească firma de energia intelectuală pe care ar cheltui-o suplimentar, dacă şi-ar lua nevasta. Astfel că, în mod obişnuit, călătorul în interes de serviciu se cazează la hotel singur în cameră. După ce-a umblat în dreapta şi-n stînga prin oraşul mai mult sau mai puţin cunoscut, bărbatul nostru poposește în fine în camera de la hotel. Aici el se va confrunta în chip inevitabil cu ceea ce existenţialiştii numesc singurătatea omului pe Pămînt. O dată închisă uşa în urma lui, călătorul bărbat îşi dă seama că, pînă la ora căderii în somn, are în faţă două-trei ore pustii, mai pustii decît cel mai pustiu deşert. Umplerea acestui gol e pentru orice bărbat aflat în străinătate o chestiune de viaţă şi de moarte. Mai ales în prima seară, cînd nu l-a invitat nimeni în oraş, la vreo cîrciumioară cu specific local şi nici n-a avut timp să-şi facă vreo cunoştinţă mai mult sau mai puţin feminină la bar.
Mijloacele care-i stau la dispoziţie pentru a-şi umple timpul sînt destul de puţine. Dacă n-are norocul ca vecinul din camera de alături să pună televizorul la maximum, ceea ce dă oricărui locatar tensiunea intelectuală născută din întrebarea dacă să bată în perete cu pumnul sau să dea și el televizorul cît mai tare, bărbatul singur îşi poate trece vremea cu următoarele preocupări:
- – să deschidă şi să închidă de cît mai multe ori uşiţa minibarului;
- – să iasă afară doar în pijama şi fără cartelă, încercînd apoi să ajungă la recepţie fără a stîrni priviri uluite;
- – să se chinuie să aprindă veioza, deşi e mai mult decît limpede că cineva dinaintea lui a plecat cu bec cu tot;
- – să fumeze, deşi a nimerit într-o cameră de nefumători la un etaj întreg de nefumători. În acest caz, se pierde o groază de timp cu scoaterea fumului pe fereastra care nu se deschide.
Oferta de lecturi inevitabile
Sînt şi călători singuri care, prevăzători, şi-au luat cu ei o carte pe care, între noi fie vorba, nu vor reuşi s-o citească pînă la capăt. Nu numai în călătoria în străinătate, dar nici în călătoria de pînă la capătul vieții. Pentru cei care n-au avut această prevedere, toate hotelurile din lume pun la dispoziţie, pe gratis, un exemplar din Biblie. Nu deoarece un călător se va grăbi să se cufunde în lectura celebrei cărţi, reuşind astfel să-şi umple timpul pînă la culcare. Nu. Nu cred să existe locatar al camerei de hotel care, trăgînd sertarul şi dînd de coperţile negre, marcate de crucea fără echivoc, să-l apuce cheful de citit. Altul e motivul pentru care managerii marilor lanţuri de hoteluri plasează într-unul din numeroasele sertare goale un exemplar al Bibliei. Buni psihologi, aceştia se gîndesc că locatarul îşi va găsi o ocupaţie extreme de interesantă în preocuparea de a găsi răspuns la întrebarea:
Poate fi luată sau nu, la plecare, cartea respectivă?
Într-una din călătoriile cu alaiul prezidențial, am fost cazat la Hotelul Saint Gregory din Washington. Sînt sigur că managerii s-au gîndit la cum să traverseze bărbatul singur în camera de hotel orele pustii de pînă la căderea în somn.
Chiar la intrarea în lobby dai peste o Marilyn Monroe de marmură. Nu peste divă, ci peste pulpele dezgolite ale divei, surprinse de o pală de vînt cu fusta prea uşoară. Celebra scenă din celebrul film. De pe vremea cînd un genunchi gol făcea dintr-un film de artă un film porno. Bărbatul singur are cu ce să-şi piardă timpul după ce-a reuşit să deschidă uşa cu cartela cea năzuroasă. Se va întreba dacă, nu cumva, priveliştea cu diva se va adăuga la preţul camerei.
Totuşi, pînă la căderea în somn mai e o groază de vreme. Ar citi ceva. Ceva uşor, însă care să-l adoarmă fără a-i da bătăi de cap. Şi atunci, descoperă în jurul său, în cameră, în baie, pe măsuţa din antreu, o puzderie de hîrtiuţe care îmbie la lectură, puse acolo din dispoziţia managerilor. Ca şi-n cazul romanelor palpitante, o dată parcursă prima pagină (altfel spus, prima hîrtiuţă), teancul de tipărituri nu mai poate fi lăsat din mînă. Cu atît mai mult cu cît fiecare text stîrnește o sumă de întrebări şi, prin asta, o încordare a minţii.
Rezultatul?
Cel produs de un somnifer năprasnic.
Cel dintîi carton nimerit sub ochi e un pic mai mare decît o carte de vizită. Sub emblema hotelului stă adăpostit următorul text:
„Dacă vreun angajat al hotelului vă atrage atenţia în chip special, vă rugăm recunoaşteţi-l, spunîndu-ne nouă. Astfel noi îl putem recunoaşte, la rîndu-ne”.
Inevitabil, intră în scenă mai multe căsuţe de completat. Numele angajatului. Numele oaspetelui (al meu, adică), Numărul camerei. Data pînă cînd stai.
Totul încheiat cu formula:
„Vă rugăm să returnaţi aceasta la Recepţie”.
Cum m-am chinuit să aflu dacă am uitat ceva
Cu un asemenea text în mînă, clientul are toate şansele de a încerca efortul intelectual supraomenesc al unui şofer de taxi care a primit drept bacşiş cartea de vizită a lui Immanuel Kant. O divizie de întrebări îl iau cu asalt în singurătatea camerei de hotel. Prima şi cea mai banală întrebare vizează la ţelurile ascunse ale acestui îndemn. La ce foloseşte mai marilor hotelului numele unui angajat care ţi-a atras atenţia în mod special? Ca să-l felicite şi să-i dea o primă? Sau, dimpotrivă, să-i frece ridichea? Vine apoi o întrebare şi mai grea:
Ce înseamnă că un angajat ţi-a atras atenţia în mod deosebit?
Spre deosebire de ceilalţi, umbla în pielea goală pe coridoare? Sau, dacă era vorba de cameristă, a dat buzna în cameră şi ţi s-a oferit, fără prezervativ? Sau, dimpotrivă, era vorba de un angajat extrem de amabil. Ca, de exemplu, un barman care a refuzat să-i plăteşti berea susţinînd că-i în contul lui, deoarece tocmai azi a cîştigat la Loto un milion de dolari?
Eu, ca să mă refer la un anume bărbat singur, am stat aplecat asupra cartonului preţ de vreo jumătate de oră, străduindu-mă să-mi amintesc dacă vreun angajat îmi atrăsese atenţia în mod deosebit. Zbaterile mele s-au dovedit zadarnice. Nu puteam completa căsuţele goale şi, în consecinţă, nu puteam da curs amabilei rugăminţi a managerului de a returna cartonașul la recepţie. E drept, remarcasem neobişnuita veselie barmanului cînd am comandat o cafea. O pusesem însă pe seama burţii sale respectabile, tipice insului jovial.
Oricum, graţie acestui prim text dintre cele oferite de Direcţia hotelului, nici nu mi-am dat seama cum a trecut vreo jumătate de oră.
Din specia textelor responsabile cu consumul de energie intelectuală, a venit rîndul, apoi, unuia găsit în baie, tipărit cu litere dulci, caligrafice, pe de o parte şi pe de alta a unui cartonaş piramidabil. De astă dată, tipăritura nu mai debuta cu stimă, ci cu o întrebare scurtă şi deşteptătoare din morţi:
„Aţi uitat ceva?”
Nu trebuie să te grăbeşti cu răspunsul. Era doar un truc, un şiretlic menit să-ţi atragă atenţia asupra textului propriu-zis:
„Vrem să fim siguri că vă simţiţi confortabil.
Dacă aţi uitat or dacă aveţi nevoie de un obiect de toaletă esenţial, sunaţi la Recepţie şi o să vă aducem imediat un înlocuitor”.
Dintre toate textele de pe planetă, e cel în stare să-ţi dea nu o oră, nu o noapte, ci o viaţă de insomnie. După ce l-am citit, apelînd şi la Dicţionarul englez-român, m-am trezit gîndind cu voce tare. Mă întrebam ce-ași fi putut uita acasă dintre obiectele de toaletă esenţiale. Pasta de dinţi? Tocmai o pusesem pe etajera din baie. Tampaxul? Nu eram la ciclu şi, mai ales, nu eram femeie. Fireşte, puteam născoci c-am uitat periuţa de dinţi şi m-aș fi pricopsit astfel cu una nou-nouță. Dar dacă mă verificau? Riscam să mă fac de rîs ca şmecher sărăntoc din Est. Mi-a trecut prin cap să sun la Recepţie şi să spun că mi-am uitat pămătuful. Nu folosisem aşa ceva pînă atunci. Ei, şi ce importanţă avea? Important era că m-aş fi întors acasă cu un pămătuf primit pe gratis. Și nu unul oarecare, ci un pămătuf din capitala Lumii. Tocmai mă pregăteam să formez numărul Recepţiei, cînd deodată, mi-am dat seama că nu ştiam cum se spune pămătuf în engleză. N-ajunsesem pînă la lecţia „Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu” din cursul „Învăţaţi engleza fără profesor”. După o anume deliberare, am renunţat la exploatarea cartonaşului. Pierdusem deja vreo jumătate de oră. În plus, efortul de a compune în gînd cîteva propoziţii pentru Recepţie mă dăduse gata. Mă simțeam mai obosit ca după o zi de citit la bibliotecă Aristotel în greaca veche, pe care oricum n-o știam.
Cum am devenit membru
Am trecut rapid la epistola managerului general. Relua cele din cartonaş. Pe hîrtie velină şi la un nivel general. Suna cam aşa:
„Dragă Membru al Grupului Ambasadei României. Bine ai venit la St. Gregory! Căutăm să ai un sejur plăcut şi, de aceea, poţi să ne suni dacă îţi putem fi de folos.
Pentru a servi mai bine toţi oaspeţii Ambasadei României, poţi lua breakfastul în sala noastră nr. 4, Luni, …. de la 7 la 9 dimineaţa la nivelul lobby-ului.
Dacă e ceva de care ai nevoie, sună la Recepţie pentru orice asistenţă”.
S-o recunoaştem.
Spre deosebire de cartonaş, velina venea cu un text de o rară politeţe. Eram desemnat drept Dragă Membru, şi, în această calitate, puteam cere tot ce-mi trecea prin cap, nu numai un obiect esenţial de toaletă, uitat acasă, cum s-ar fi întîmplat dacă aş fi fost un oaspete de rind. Ca toate făgăduielile prea generoase, erau însă făgăduieli prea vagi. Ce era aia Poţi să ne suni, dacă îţi putem fi de folos? Cu ce-mi puteau fi de folos cei de la Recepţie? În nici un caz dacă le-aş fi spus că aveam nevoie de o sută de dolari.
A venit rîndul textelor pe care le-aş numi îndrumătoare ale vieţii şi activităţii mele de om care trebuie să stea la hotel fie şi o noapte.
Primul căzut sub ochi:
„Pentru comoditatea dumneavoastră, un fier de călcat şi o scîndură de călcat poate fi găsită în dulapul-garderobă”.
Nu cred că există om care la un asemenea anunţ să nu pornească la verificat adevărul rîndurilor tipărite. Am găsit dulapul graţie deschiderii mai multor uşi. Am văzut fierul de călcat şi scîndura de rigoare. Toată afacerea mi-a luat cam vreun sfert de ceas. M-am întors la litera scrisă. Un cartonaş pornea la drum cu îndemnul:
„Lustruiţi-vă pantofii!”
Sub pălăria asta seducătoare, se pitula un alt îndemn:
„Atîrnaţi de clanţa uşii de afară punga cu pantofi la miezul nopţii şi veţi avea pantofii făcuţi şi înapoiaţi la 6 dimineaţa împreună cu complimentele noastre.
De duminică pînă joi”.
Pare un anunţ ce nu-ţi oferă șansa de a avea bătăi de cap.
Pare.
Dacă-l aprofundezi, cum s-a întîmplat cu mine, descoperi o sumedenie de întrebări fără răspuns, dar mai ales o sumedenie de motive întemeiate ca să pierzi timpul ocupîndu-te cu ceva care trece în ochii tăi drept serios. Textul se referă, la un moment dat, la punga cu pantofi. Pantofii sînt în picioarele mele. Încă, deoarece nu m-am descălţat. N-am avut timp de un asemenea fleac. Şi fără a fi Einstein, pricep că ei trebuie puşi într-o pungă. O pungă oferită de hotel, desigur, pentru că nici măcar în Ghidul hotelurilor din Washington, Biblia celor ce apelează la astfel de aşezăminte, nu se precizează că trebuie să vii cu punga de acasă. Pornesc în căutarea pungii. O găsesc, după o călătorie mai palpitantă decît o expediţie în jungla Amazoanelor. Nu-i suficient. Trebuie să văd cum se atîrnă de clanţa uşii. N-am de gînd să-mi dau pantofii la făcut. Verific doar aşa, din pură curiozitate intelectuală. Mă descalţ, îmi pun papucii şi vîr pantofii în pungă, şi lipa-lipa, ies afară. Atîrn punga de clanţa uşii.
Stă.
Stă chiar bine, însă eu, chiar de a-şi avea pantofii cenuşii de necurăţat, n-aş comite gestul de a-i atîrna de clanţa uşii. Toţi cei care vor trece pe lîngă camera mea, s-ar amuza copios pe seama pungii.
Aş fi mers mult mai departe cu lectura textelor, dacă n-aş fi realizat, deodată, că s-a făcut 5 dimineaţa.Și astfel am pierdut prostește o noapte.
Da, dar n-am încercat sentimentul metafizic al singurătății Omului pe Pămînt!