Conflictul dintre Lenuţa Mardare din Vintileasa Deal şi viţică atinse apogeul în dimineaţa zilei de 25 martie. Lenuţa Mardare deschisese uşa gradului improvizat pentru a-i da nişte coceni. N-aveau nici un gust şi, pe deasupra, îi mai şi zgîriau viţicăi limba. Lenuţa Mardare ştia asta. I-ar fi putut da ceva tain, că avea, dar nu voia nici în ruptul capului. Era tare supărată pe viţică. O crescuse de mică, de cînd abia se ţinea pe picioare, o ţesălase şi o spălase, îi pusese o fundă roşie, să n-o deoache cineva.

În 1955 se înfiinţă în sat prima echipă de fotbal. Se numea „Avîntul roșu Vintileasa”. Era pe vremea cînd totul în Vintileasa, ca și în țară, se înroșise iremediabil. Moara de pe gîrlă se numise pînă atunci a lui Biju, după cum i se zicea proprietarului. I s-a schimbat numele în Moara roșie. Roșie era și școala primară din sat. Roșie, ba chiar roșie rău de tot, era și halta trenulețului Florești-Vidra. La un moment dat se punea problema să i se spună și gârlei care trecea prin sat, Gîrla Roșie. Cineva de la raion, care făcuse facultatea, obiectă, susținînd că trimite la sînge.

Petre Durbacă locuia într-o casă cu acoperiş de ţiglă şi trei nuci bătrîni în curte, în Vintilesa Deal, nu departe de marginea Pădurii. Suferea de o boală nemaintîlnită, despre care medicii învăţaseră la un curs special, şi acela facultativ: O transpiraţie abundentă a oaselor, care avea drept rezultat apariţia sub piele, pe la încheieturi, a unui muşchi verde, abia simţit, din cel ce se poate vedea la bolovanii care stau pe jumătate într-o apă stătătoare. Umblase ani în şir prin spitalele din întreaga ţară.

În noaptea de Ajun, cînd veniră cei trei Crai de la Răsărit, Mihai Bombei din Vintileasa Deal, şedea în pat, numai în izmene, şi citea „Albina”, publicație pentru țăranii muncitori. Nu ninsese de loc în această iarnă. Vîntul, care bătea într-una de cîteva zile, purta de colo pînă colo nori de praf şi nisip şi, din cînd în cînd, ca şi cum s-ar fi înfuriat, îi azvîrlea în fereastră. Astupat cu o pătură roasă, în mijlocul căreia se zărea, alb- roșietică, urma unui fier de călcat, geamul zuruia mărunt.

În vara lui 195.., una din cele mai călduroase din istoria satului Vintileasa, Grigore Crăciun, în vîrstă de 35 de ani, profesor de limba şi literatura română la şcoala de 7 ani din localitate, muri de ură. Oficial, altfel spus, conform certificatului medical eliberat de spitalul raional Floreşti, el se prăpădi de o boală necunoscută şi fără vindecare, un fel de subţiere a sîngelui, pînă cînd acesta se face apă, cum explicau ai lui...

20 mai 1990, ziua votului liber şi independent, se nimeri, din nenorocire pentru Sile Cârstocea exact în ziua cînd îl înmormînta pe Moşu Vasile. Moşu murise la 95 de ani. Spre uşurarea celor din casă, deoarece ai lui Cârstocea începură să fie priviţi cu ură. Rînd pe rînd, se petreceau din lumea asta oameni tineri şi mai puţin tineri: De 30, de 40, de 50 de ani, dar şi de 18. Cum fusese cazul Lenuţei Boboc, din Vintileasa Deal, care murise într-un chip ce zguduise satul.

În 1985, Culai P. Cunea, profesor de Istorie în apropierea pensiei, hotărî să întocmească monografia comunei Vintileasa. Se apucă, deci, s-o scrie, răscolind prin arhivele primăriei, prin podul şcolii, ba chiar şi prin casele oamenilor, care se speriară rău, crezînd că a început o nouă colectivizare. Pe măsură ce lucra, tot mai multe goluri din istoria satului i se conturau fatal. Ca să le umple, începu să umble prin Vintileasa, întrebînd bătrînii, dar nici ei nu-şi aminteau prea mare lucru.

Ghiţă Uiban, paznicul fîneţelor din Măgură, se îndrepta către Cotă pe drumeagul uscat din marginea Pădurii satului. Drumeagul de ţară, cu marginile săpate de ploile repezi, ţinea un timp marginea pădurii de stejari, după care cobora lin într-o vale uriaşă, uşor mlăştinoasă, în care păşteau vacile satului. Era duminică după-amiază, puţin înaintea asfințitului. O încremenire lucie, de te-ai fi dat pe ea cu patinele, şedea în aer şi, deşi soarele strălucea vesel, se simţea boarea serii, pîndind în timpul care se scurgea. Vara ajunsese spre sfîrşite, şi-n verdele bătrîn al ierbii se ghiceau deja primele semne ale ofilirii.

În 1965, pică în Vintileasa şi se apucă de colindat satul, uliţă cu uliţă, o echipă de folclorişti de la Bucureşti. Era alta decît cea sosită în Vintileasa cu vreo cîţiva ani în urmă şi care demonstrase bătrînei Constanţa Purdel, bolnavă de cancer de la vîrsta de 25 de ani, că din punct de vedere ştiinţific ea trebuia să fi fost de mult moartă. De data asta echipa număra mai mulţi inşi, printre care şi cîţiva înarmaţi cu ciocane de lemn şi topoare, amintind o ceată de tăietori de lemne.

La marginea satului, între ultima casă din Vintileasa şi prima din Vătraiul, adică exact acolo unde se va construi, peste cîţiva ani, cartierul rezidenţial al îmbogăţiţilor din Floreşti, primarul se gîndi să amenajeze un loc din poezia lui Eminescu. Gavrilă Tacu nu ştia din poetul naţional decît textele devenite romanţe şi, mai ales, cel cu Trece lebăda pe ape/ Printre trestii să se culce. Ori de cîte ori se îmbăta, lălăia versurile astea pînă-i dădeau lacrimile şi cădea cu capul pe masă. Se trezea însă într-o altă stare de spirit, net diferită de prima, drept pentru care sărea în sus, zbierînd...