Parcă știind prin intuiție că urmașii vor face contrariul, Ion Brătianu, bătrânul, deschidea accesul demnităților publice tuturor tinerilor care se anunțau ca viitori oameni de valoare. Se zice chiar că miniștrii noștri din centrele universitare aveau instrucțiuni să țină la curent pe „Vizir“ cu numele studenților români care se distingeau la învățătură și să-l avizeze când porneau să se întoarcă în țară, pentru ca el personal, aici, sau oamenii lui de încredere să-i îmbrățișeze de cum veneau acasă și să-i dreneze spre locurile de vază. Cu sistemul acesta, absolut opus de cel în vigoare după moartea lui, Ion Brătianu ajunsese să împletească pe Skileru...
Am luat cu noi în casă de pe stradă pe Miorlăita, nu ca s-o adoptăm (soția , doctor docent în mîțe, spune că Țonțoiul nu se va împrieteni cu ea niciodată), ci doar ca s-o vindecăm. Cu ani în urmă, îi lăcrima puternic un ochi. Am luat colir și i-am pus în ochi. Evident, eu am ținut-o, în timp ce soția o doftoricea. Acum, din cîte a constat soția, Miorlăita are ceva la urechi. La urechiușe, cum le spune ea urechilor de pisică, semn al duioșiei funciare față de respectivele ființe mici. Nu departe de noi, la un subsol, s-a deschis o clinică de animale. Din înscrisul de pe un vehicol parcat în fața blocului, am înțeles că au și serviciul de Salvare.
Toate localurile despre care am vorbit pînă aici au ca temelie de funcţionare principiul consumatorului ce se mişcă (în sus sau înainte şi înapoi) pentru a hali cît mai multe feluri de privelişti. Xi An, oraşul prin care China se făleşte planetar cu Armata de lut, ne pune la dispoziţie un moment crucial în măreţul proces de înfrăţire a sufletului cu stomacul, a lunii pline, cu friptura în sînge, a răsăritului de soare, cu aperitivul. E vorba de Dinastia Tang, sau, aşa cum ne lămureşte ghidul, primul Teatru-restaurant din China.
Am dat cuiva să caute documentul pentru care mă bate la cap o doamnă, victima unei pricini imobiliare. Pe scurt, e vorba despre o chestiune de istorie interbelică. Un tip, deținător al Virtuții militare, cumpără în 1933 un teren în Cotroceni pe care se chinuie să ridice un imobil. Ca mulți alții în situația sa, n-are bani pentru a înapoia creditul la Bancă, și Banca îi ia imobilul, cu teren cu tot. După Război, statul comunist închiriază două apartamente din cele trei, plus subsolul, unor cetățeni.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 134, anul I, miercuri, 25 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Zi de palpitații mortale ieri, 24 noiembrie, pentru jurnaliștii români și străini! Atenționați pe căi oculte (de la care nici un gazetar serios nu se dă în lături) că Nicu Ceaușescu va fi pus în libertate condiționată pe la ora 15:00, aceștia s-au prezentat la Jilava încă de pe la prînz. Aparatele de filmat și fotografiat așteptau doar un bobîrnac pentru a imortaliza senzaționalul eveniment.
Epidemiile, în țările asiatice, sunt considerate, de pe judecata simplistă a populației, ca manifestări inaccii ale lui Alah, ursuz, o vreme, din cine știe ce pricină. Fiind, dar, un fenomen cu cauză determinată, leacul e la îndemâna musulmanului cum îi e narghileaua: înlătură, prin rugăciuni la moschee, motivul de supărare a abrașului de Padișah – și molima se stinge de îndată ce nu mai are pe cine ucide. E prea complicat să formulez aci, în amănunt, diferitele operații prin care combat turcii epidemia – cum, ca să spun cum se face la noi, e lung. Ar trebui articole multe, poate un volum întreg de epidemiologie populară. Deci, renunț. O s-o schițez însă în treacăt:
În Jurnalul lui Mihail Bulgakov, descopăr în scrisoarea trimisă de scriitor neveste-si (L.E. Belorzeskaia), cea de a doua (între iunie 1924 – octombrie 1932), prima, Tatiana Lappa, fiind între 1913-1924, și ultima, cea care i-a gestionat gloria postumă, Yelena Bulgakova (fiind între 4 octombrie 1932–10 martie 1940), pînă la moartea autorului, de tînăr (48 de ani) dau peste aceste rînduri: „Salutări celor de acasă, inclusiv motanilor. Sper ca la venirea mea, al doilea motan să nu mai fie pe-acolo (vinde-l ca sclav)”. Ca și mine, Bulgakov are doi motani. Ca și mine, are unul motan nesuferit.
Decor e un concept prea vag pentru cît de nuanţată poate fi firea umană. Prin decor, unii înţeleg ciripit de păsărele pe fond de apă curgătoare. Alţii, june ispititoare, unduindu-şi şoldurile în jurul mesei, în timp ce tu vîri furculiţa în căpița de salată. De aceea, în eterna căutare de a satisface nevoia umană de decor, marii psihologi care sînt proprietarii de restaurante s-au gîndit la această infinită diversitate a sufletului omenesc. Ei au căutat astfel să răspundă oricărei nevoi posibile de un anume decor.
Pauză nu prea mare în cercetarea pentru Istoria proletcultismului. M-a rugat Eugen Mihăescu să zic ceva la lansarea cărții sale, Rebel, pe cale de a se petrece la Tîrgul Gaudeamus. Din start, în convorbirea de la primirea cărții din partea autorului, pun condiții drastice de participare: trecem glonț prin tîrg, neluînd în seamă pe nimeni, vorbesc și plec, fără a întîrzia la atît de inutilele taifasuri. Pe măsură ce îmbătrînesc mi-e tot mai lehamite de socializări. Ce să-mi aducă mie un telefon, o discuție, o strîngere de mînă? Talent? Mi l-a dat Dumnezeu, dacă mi l-o fi dat. Sănătate? Asta nu-i în puterea nimănui.
Abia peste mulți ani, cînd patimile de acum vor fi îndulcite de nostalgiile inerente memorialisticii, vom afla, probabil, adevărul despre relația Ion Iliescu – Petre Roman, care a dominat, prin suișurile și coborîșurile sale, istoria recentă a României. Pînă atunci, ne mulțumim să constatăm că multe dintre gesturile și declarațiile dlui Ion Iliescu își au explicația în ceea ce s-ar numi obsesia Petre Roman. În campania electorală, nu puține au fost momentele cînd candidatul FDSN la președinție a polemizat, uneori direct, alteori indirect, totdeauna însă vizibil iritat, cu liderul FSN.