Când faci politică cu orizonturi largi trebuie, înainte de toate, să nu fii încuiat, cum se zice peste Milcov – să n-ai înfățișarea sinistră a amploaiaților din serviciul pompelor funebre. Dimitrie Sturdza a trecut în lumea drepților plin de merite, dar antipatic – și dl Vintilă Brătianu rămâne prizonier al partidului în ziua când i-ar cădea cravașa din mână, fiindcă și unul, și celălalt s-au mărginit să exercite autoritatea fără să-și dea osteneala de a-și apropia sufletele. Partidele democratice, mai ales, sunt supuse, prin conducătorii lor, acestei esențiale condiții, pentru că, prin însăși necesitate firească, există, la omul de extracțiune obscură, dorința de a se apropia, ca să se sprijine, la nevoie, pe aproapele...
De cum ne-a văzut venind spre casă, Miorlăita, cum îi spune soţia uneia dintre mîţele pisicoase de pe stradă, a dat fuga-fuguţa, pe ultimii zeci de metri, închipuind chiar un galop, ca să-şi frece căpuşorul de primul picior întîlnit în cale. Potrivit deciziei luate la nivel înalt (a noastră, aseară, la etajul unu al blocului), soţia o înşfacă de ceafă şi, făcîndu-i culcuş în braţe, o ia sus. A venit iarna. Sau, mă rog, un plagiat grosolan al iernii. Miorlăita e sora Grăsanului, motanul alb care-mi displace, pentru că eu nu văd motanii altfel decît ciolănoşi, supli, ca nişte mici tigri. Cine dracu a mai întîlnit tigri graşi: graşi ca un porc?
Bulevardul de mari magazine din Berlin, Kurfürstendamm, în față la Karstadt. Un bărbat cerșește cîntînd la armonică. Nu, nu e un român, și prin urmare, nu cîntă Valurile Dunării. E un rus. Și cîntă Katiușa! La 14 iulie 1941, în Războiul cu nemții, rămas în memoria rușilor drept Marele Război de Apărare a Patriei, a debutat una dintre armele care stîrnea panică în răndurile inamicului și prin înspăimîntătorul spectacol de sunet de sunet și lumini: Lansatorul de rachete Katiușa, poreclit și Orga lui Stalin.
În trecere prin Piața Amzei mă opresc la alcătuirea de două mese și mai multe cutii de carton care întruchipează un soi de anticariat mobil. E greu de spus cine e vînzătorul. De ce s-a apucat de meseria asta – cumpărat și vîndut cărți? – iată o întrebare demnă de a fi ridicată, după jertfele de rigoare, Oracolului din Delphy. Oricum, ca de obicei, aflu care e vînzătorul abia după ce am ales cărțile și întreb cît costă cu totul. Am găsit printre altele o carte rusească despre Atentate care puteau schimba lumea și un satiric ungur, autor de pastile umoristice, din care cred c-am citit ceva cîndva.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 126, anul I, luni, 16 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ E limpede acum, după doi ani și ceva de la evenimentele din decembrie 1989, că unul dintre adversarii de moarte ai reformei a fost bănuiala potrivit căreia pentru mulți demnitari tranziția la economia de piață a reprezentat un prilej de îmbogățire necinstită. La acest capitol, guvernarea Roman a excelat din plin. Atît dl Petre Roman, cît și colaboratorii săi apropiați au fost ținta unor îndelungi campanii de presă pe tema unor afaceri făcute pe seama statului.
Gratie sârguinței ultimilor directori, Teatrul nostru Național a ajuns să nu mai aibă ce invidia la instituțiile similare din occident. Afară de Chatelet, prevăzut cu mașini fantastice pentru feeriile mirobolante, pe nici o scenă din lume nu se reprezintă, mai fastuos și mai la punct, Femeia îndărătnică ori Bizantz, ca la Teatrul nostru Național – și, cu foarte rare excepții, actorii noștri pot, cu demnitate, să țină roluri protagoniste la Comedia Franceză, de exemplu. E drept că arta dramatică duce, azi, pe lângă satisfacțiile de amor propriu, și la succese materiale pe care le-ar jindui magistrații de la Casație...
În linii mari, tragedia pisoiului deja zis al nostru s-a încheiat. L-am lăsat pe balcon și am plecat la Sinaia pentru cîteva zile. – Nu moare? m-am interesat eu mai mult din nevoia de a-mi exprima solidaritatea cu soția, decît din grija față de viața pisoiului. La fel se întîmplă și pe Glob. Cînd are loc undeva o tragedie, toți șefii de stat se grăbesc să-și exprime solidaritatea cu „poporul greu încercat”. «Poporului greu încercat» nu-i e nici mai bine, nici mai rău dacă nimeni de pe Glob nu și-ar exprima solidaritatea. Cînd stai în marginea casei tale făcute de cutremur un dîmb de cărămizi, îți e egal dacă șeful statului Burundi își exprimă sau nu solidaritatea cu tine.
De ce-am fost la Paris acum, la început de an și sfîrșit de vacanță? Sunt multe motive să mi se pună această întrebare de cei care mă știu cît de cît. De la 5 ianuarie 2020, ca de fiecare dată în postdecembrism, viața politică se trezește. Televiziunile trec de la durerile de stomac provocate de prea multe porcării alimentare la durerile de cap provocate de prea multe porcării politice. A pleca din țară în această perioadă înseamnă a lipsi de la o mie și una de nopți care sunt talk-show-urile din prime time.
Ion Vinea, din a cărui publicistică de talent, mă înfrupt, e plictisitor prin concentrarea excesivă pe cronica literară. Cînd e ironic mai are farmec, dar cînd vrea să fie amabil nu depășește platul. Dintr-un text despre Paul Verlaine, Paul Verlaine și simbolismul, din Seara, 22 iulie 1914, rețin însă această mărturisire a poetului francez: „«Nu văd un nimic în instinctul meu care să mă forțeze să caut pe un pentru ce al lacrimilor mele; cînd sînt nenorocit, scriu versuri triste, și asta-i tot, fără altă regulă (...)»”
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 129, anul I, joi, 19 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“. Ieri după-amiază, Parlamentul a dezbătut Programul și lista noului Guvern. Ca și în alte cazuri, ședinţa a stat sub semnul dramaticului. Anunțul făcut de dl Adrian Năstase, că Televiziunea va transmite numai pînă la oro 20:00, a creat o cumplită tensiune în rîndurile domnilor deputați și senatori reuniți sub cupola celei care a fost, pînă nu demult, Marea Adunare Națională. Cei ajunși la tribună au căutat din răsputeri să stea cît mai mult acolo, lîngă microfon și în fața camerei de luat vederi.