Ca dezmințire a aforismului că „pentru vinul nou trebuie vase noi“, nouă, în situația pe care ne-a creat-o cataclismul din care a ieșit România de azi, ne-ar trebui oamenii de ieri, oamenii aceia care, guvernând un regat minuscul, înfruntau greul cu atitudini cărora acuma e moda să li se zică imperialiste. Când din România, tributară Turciei, scria Cogălniceanu, la Constantinopole, vizirul schimba trei perechi de meși ca să găsească formula meșteșugită pentru a răspunde așa încât să se vadă că iradeaua pornește de la suzeran, dar să nu se simtă că se adresează vasalului – și Cuza, domnitor peste cinci milioane de raiale...
Acum, c-a dispărut pisoiul (plecat pentru a-și rezolva problemele sexuale, susține soția, deși eu cred c-a plecat de tot), descopăr în Publicistica lui Arghezi, reluată pentru că n-am chef de scris, ce înseamnă junghinirea unui pisoi: „Junghineala e să-l întorci pe spate, să-l împungi cu degetul, să-l apuci de o ureche, de coadă, de un picior. Afurisitul se apără și te junghinește el. A fugit și se întoarce. Îi place.” Cel despre care-i vorba în citat e un pisoi de un an, Gioni, îi zice Arghezi, înzestrat cu o personalitate aparte, eroul tabletei Gioni, semnată de publicist în Revista Fundațiilor Regale, nr. 1, ianuarie 1946, singurul loc de scris pentru poet, care renunțase la Bilete de papagal, zgîrcit cu tipografii, cum era. Și mie îmi place să mă joc astfel cu pisoiul, fără a ști că îl junghinesc.
În nord-vestul Thailandei, aproape de frontiera cu Birmania, se află satul Manila, localitate specifică junglei. Deşi teoretic sălbatică, localitatea are şi ea o Stradă Mare. După ce-ai acostat la River Kwai Jungle Rafts, un hotel pe apă, imitînd perfect locuinţele celor ce trăiesc din pescuit, treci, pe o punte din bambus suspendată suficient de primejdios ca să merite dolarii, în satul cu sălbatici. Potrivit unei gazete de perete plantată pe Strada Mare locală, localitatea a fost amenajată de franţuzul Jacques Bes. Gazeta de perete nu e scrisă, cum s-ar putea crede, de locuitorii satului. Aceştia au alte treburi, între care se detaşează ceea ce am putea numi a o face pe sălbaticii. Amănunte despre fondatorul aşezării, un fel de Moise al Thailandei...
În drum spre șezătoarea TV. Duminică seara, tropa-tropa către emisiunea săptămînală. Deopotrivă grăbit, deopotrivă conştient că e un nou prilej de a pierde timpul. Chiar la momentul şezătoarei noastre la B1 TV, pe alte posturi, vreo cinci, se întîmplă şezători asemănătoare. Cu un public paralizat în organul numit spirit critic. Opiniile sunt aceleaşi ca valoare, diferite însă după pitoresc. Un personaj analfabet funcțional are mult mai mult succes decît un profesor de Drept Constituţional la un talk-show despre imunitatea parlamentară. Lucru explicabil. Profesorul e plicticos.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 133, anul I, marți, 24 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Săptămîna aceasta, mai precis joi, 26 noiembrie, se va decide președinția Convenției Democratice din România. Un timp, lucrurile păreau sigure. În fruntea acestei largi coaliții a forțelor de opoziție nu poate fi decît dl Emil Constantinescu. Ne îndreptățeau la o asemenea certitudine declarațiile unor lideri ai Convenției, inclusiv ale dlui Corneliu Coposu, nu numai actualul președinte al Convenției, dar și figura proeminentă a opoziției din România.
Cei care au urmărit politica noastră internă în ultimii treizeci de ani știu că, în tot intervalul acesta, șeful partidului conservator-democrat a fost statornic în prima linie. Înzestrat cu însușiri sufletești și intelectuale care, pentru un om egoist, ar fi fost adevărate comori, Take Ionescu trecea pe lângă bunurile lumești pe care le oferă belșugul material, căci năzuia, risipind produsul bogat al muncii sale, remunerate princiarmente, să facă, spre deosebire de alții, avut public din ceea ce era personal numai al lui. De aci, deficitul aproape permanent la omul acesta pe care profesiunea l-ar fi putut duce la excedente fabuloase.
Ori de cîte ori ies din bloc, n-apuc s-aud în spate clănțănitul mecanismului precis de strașnic, al închiderii ușii, că din toate părțile dau fuga pisicile. Unde au stat ascunse pînă acum? Cum de-au aflat că un om dintre cei care le dau de mîncare s-a ivit la orizont? Sînt întrebări condamnate să rămînă fără răspunsuri. Pentru a le afla, ar trebui să ne plasăm în ipostaza unei pisici. S-avem privirile ei. Ce vede ea cînd ridică spre mine căpușorul? Venirea lor nu e uniformă. Unele – precum Lingușitoarea – fac adevărate salturi, ca și cum s-ar teme că nu vor ajunge la timp. Altele pășesc repede, numai că nu fac salturi. Dau fuga fuga din piciorușe.
La Muzeul Războiului Civil din Seul, un trecut nu prea depărtat, cel intrat în Istorie sub numele de Războiul civil din Coreea, e supus unei exploatări sîngeroase. Prăvălia din holul mare îţi oferă suveniruri din belşug: Brichete, gen revolvere Magnum. Prin anii ’50, cînd s-a petrecut războiul coreean, cu ele făceau pac, pac luptătorii. Acum fac pac, pac cu ele fumătorii. Cu singura deosebire că acum, apăsînd pe trăgaci, nu mai ţîşneşte glonţul anticomunist, ci o biată flăcăruie. Războiul civil poate fi cumpărat şi sub alte numeroase forme: Caschete, grenade-brichetă, linguriţe de ceai, furculiţe, farfurii de ciorbă, cratiţe pentru fripturi înăbuşite.
Dacă tot am ajuns în Piața Romană, hai să intru la Librăria cu L mare (îi spun așa, deoarece e singura din Centru și în curînd va fi singura din tot Bucureștiul). Aici sînt ca la mine acasă. E o librărie bogată, care primește ultimele apariții. În plus, pe lîngă Papetăria bine aprovizionată, Librăria are și expuneri de cărți pe departamente sau pe noutăți. Așa se explică surpriza mea de a vedea că Lucian Boia are deja un hangar de cărți de Istorie, scoase la Humanitas, un ritm de scris care-mi spune că omul e demult divorțat cu partaj de cercetarea minuțioasă de documente. Din ceea ce a învățat el la școală, Lucian Boia coase texte, la o mașină de cusut ultraperformantă.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 128, anul I, miercuri, 18 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Departe de mine postura de admirator necondiționat al dlui Theodor Stolojan. Nici cel mai înrăit adversar al subsemnatului n-ar putea susține că am manifestat, de-a lungul guvernării acum încheiate, vreo umbră de simpatie față de fostul premier. Această atitudine își are o explicație foarte simplă. N-am crezut o clipă în imaginea pe care dl Theodor Stolojan o arăta în public. Am fost convins că e rezultatul unei comedii pe care fostul premier o juca cu brio în fața națiunii. Comedia reformistului deplin. Comedia funcționarului conștiincios.