În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov. Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise...
Soția dă buzna în biroul în care aștept, bătînd inutil din picior, să se updateze wireless-ul. Dacă face asta înseamnă că e ceva foarte grav. Cutremur nu e. L-aș fi simțit și eu. Incendiu, nici atît. Ar fi venit miros de fum. Și totuși e ceva grav. Ceva foarte grav. Ce mai încolo și încoace! O nenorocire. Una pe care doar eu, o mai pot contracara. Doar eu pot contracara nenorocirea pe cale să se întîmple deoarece doar eu, din toată casa, am autoritate asupra lui Tzontzy.
Pentru politicienii de la Roma, Italia de Sud e ca Autostrada (cu A mare, ca orice fapt de legendă!) pentru politicienii români. Toți denunță că nu s-a rezolvat problema. Toți se angajează s-o rezolve și, pînă la urmă, problema rămîne așa cum e de ani întregi ani: Nerezolvată. Sărăcia Italiei de Sud e o realitate eternă a Italiei. Absența Autostrăzii e o realitate eternă a României. După popasurile din Nordul bogat, după raitele prin orașele-stat, gen Veneția, Bologna, Verona, Florența, mi-am zis să mă aventurez și-n Sudul Italiei, conștient că e ca și cum, la Londra fiind, m-aș decide să-mi petrec vacanța în județul Vaslui din România.
Am trecut cu lectura Veteranilor de cucerirea Odesei. Concluziile sînt de prisos. Dacă te gîndești la cîtă suferință a produs această uriașă victorie, cum îi zic bocancii patriotarzi măcelului din vara și toamna lui 1941, te întrebi dacă Mareșalul era un om normal, normal la cap, cum ar spune proprietara minimarketului din colț. Și măcar dacă ar fi rămas în Istorie ceva după această cucerire. Despre cucerirea Odesei nu mai scrie și nu mai vorbește nimeni. Mareșalul e la index pe motiv de antisemitism.
Reporter: Ce proiecte aveaţi la Revoluţie? Ion Cristoiu: La Revoluţie eram director la revista Teatrul, lunar al Consiliului Culturii. Plecasem de la Scânteia Tineretului, unde fusesem debarcat de la Suplimentul literar al Scânteii Tineretului şi aşteptam un comunism de tip perestoichist. Scriam proză, ştiam că nu voi mai putea să public proză satirică, dar îmi făcusem şi un volum, îl bătusem la maşină şi îl pusesem în bibliotecă, spunând că deja l-am tipărit, deşi nu-l tipărisem.
L-am luat din nou pe Tzontzy la Sinaia. Cum a mai fost o dată și, presupunînd că s-a obșinuit, mă aștept să-i treacă repede, mult mai repede ca prima oară, stresul provocat de noutate. Uite că nu-i trece! De cum i s-a dat drumul din cușca de pînză, portabilă, a luat-o la fugă și s-a vîrît între perete și canapea. – Nu-i nimic – zice soția, o să iasă el. Ei uite că nu iese! Se poate înșela și o Shakespeare a sufletului pisicesc, cum e soția! Mă uit în despărțitura dintre canapea și perete. Tzontzy nici nu tresare. Continuă să-mi arate doar ochii mirați. Se miră așa de vreo oră, așa că nu prea cred că e vorba de expresia unei mirări.
Mergeau, şi mergeau, şi cântau Veşnica Pomenire şi, când se opreau, se părea că, din inerţie, continuau să o cânte picioarele, caii, palele de vânt. ortegiului, întrebau: „Pe cine îngroapă?”. Li se răspundea: „Pe Jivago”. „Aşa deci. Atunci e clar.” „Păi nu pe el. Pe ea.” „Tot una-i. Fie-i tihnită împărăţia cerurilor. Înmormântarea-i bogată.” Se scurseră ultimele clipe, puţine, fără întoarcere. „Pământu-i al Domnului şi împlinirea lui, lumea şi toţi ce trăiesc pe lume.” Cu o mişcare în cruce, preotul aruncă o mână de ţărână peste Maria Nikolaevna.
Spectaculoasa aventură în paradisul turistic numit Phang Nga Bay din Thailanda se lasă cu un ciclon de trăiri lirice. Devastatoarea ardere interioară, de temperatura unui furnal al industriei socialiste, cu pivotul său, industria constructoare de maşini, aduce cu ea o stare eminamente prozaică: Ne e foame. Preocupaţi exclusiv de a ne exprima beatitudinea sufletească, ne sfiim să întrebăm unde şi cînd vom mînca. Ne retează acest imbold intelectual două adevăruri de viaţă, certe ca şi moartea. Ar fi nu ştiu cum ca, în plină transfigurare cerută de splendorile naturii...
Popas la Waterloo, locul legendarei bătălii. Am mai fost o dată aici, cred că într-o fereastră din călătoria cu un demnitar român la Bruxelles, la Uniunea Europeană. Atunci am stat puțin și am vizitat doar Memorialul. Înțeleg acum că Memorialul a fost transformat în direcția modernizării cu prilejul bicentenarului Bătăliei. Noua variantă nu mă impresionează. Am mai văzut astfel de modernizări și-n alte locuri ale lumii. Mă impresionează însă ferma în care a stat, în noaptea de 15 spre 16 iunie 1815...
Interviu acordat Ancăi Mireanu pentru publicația MediaStandard, 30 august 2018. Anca Mireanu: Vă propun să ne uităm puțin în spate, în timp, pe legăturile dintre principalii actori ai evenimentelor de acum. Oamenii ăștia nu vin de nicăieri. Oamenii ăștia au avut istorii în spate. S-au legat între ei. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost faptul că, istoria ne poate da răspunsuri în cele mai complicate situații dacă știm să ne uităm în spate. Privind în istoria recentă, am văzut așa: Eduard Hellvig a fost Ministrul Dezvoltării. Corect?