Trei epave. Suferinţele lui George şi Harris. Victimă a o sută şapte boli fatale. Prescripţii utile. Cum se pot vindeca afecţiunile hepatice la copii. Hotărât, suntem surmenaţi şi avem nevoie de odihnă. O săptămână pe întinsul clocotitor al mării. George propune Tamisa. Obiecţia lui Montmorency. Adoptarea propunerii iniţiale cu o majoritate de trei contra unul. oţii în camera mea şi discutam despre starea noastră jalnică – jalnică din punct de vedere medical, bineînţeles.
După-amiază de vară în Găgești-Deal. Atmosferă de caniculă. Soarele arde constant, ca un bec programat să funcționeze prin senzori. Nu vine o boare. Nu se mișcă nici o frunză. Bătrînica, după cum îi spun eu pisicuței din vecini, găzduită de noi cît timp stăm la Găgești, doarme sub nuc. Doarme și cățeaua. În tăcerea ca de var disting un mîrîit. Sar de la masa din chioșc, și dau năvală în curte. Decorul lăsat de mine cînd am intrat în chioșc s-a schimbat. În curte s-a ivit un montan. Un motan tărcat.
După Biserica Mica Sofie şi rămăşiţele Arcului de triumf al lui Teodosiu, o nouă întîlnire cu Bizanţul: zidurile lui Teodosiu. Le văd într-un fel avantajos: de pe platforma sight sing-ului în drum de la baza funicularului către ţărmul Mării de Marmara. Şoseaua a fost construită de-a lungul zidurilor, lungi de 7 kilometri, de la Cornul de Aur la Marea de Marmara. Un zid interior de 12 metri şi 5 metri grosime, un zid exterior înalt de 8 metri şi gros de 2 metri. În faţă un şanţ lat de 20 de metri şi adînc de 10 metri. De sus, de pe platformă, zidul se vede, măreţ, în cea mai mare parte integru.
Crăp de ciudă recitind (de fapt, citind) Garda albă a lui Mihail Bulgakov. Simt nevoia să fac un eseu din paginile care-l surprind pe administratorul blocului verificînd în taină, cu draperiile trase, bancnotele puse bine la păstrare. Observ la Bulgakov o notă de esenţă întîlnită şi la Sadoveanu. Peisajul nu e rece, artificial văzut și descris de un robot de bucătărie, ci însufleţit, cald, văzut şi descris de un suflet. De notat, mai precis, de adăugat la două eseuri deja scrise. Unul despre abajurul la Bulgakov şi celălalt despre obsesia spaţiului locativ...
Editorial publicat în Evenimentul zilei, nr. 1362, anul V, vineri, 13 decembrie 1996, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu”. Miezul nopţii de miercuri, 27 noiembrie 1996, ne-a surprins, pe mine şi pe jurnaliştii români ajunşi în China, în cadrul unei excursii de documentare organizate de firma românească Atlantic Tour în colaborare cu CITS (China lnternational Travel Services), pe una din străzile faimoase ale Shanghaiului: Nonjing.
Peştera Nerja, de lîngă localitatea cu același nume de pe Costa del Sol, e trecută ca neapărat de văzut în toate pliantele, albumele şi ghidurile destinate Spaniei. Lumea e plină de peşteri. Nu cred să existe ţară lipsită de vreo cîteva grote, dat fiind că peste tot, cu mii sau cu milioane de ani în urmă, apa, mai rău ca un şoricel, a prins să roadă scoarţa pe dedesubt. Peştera de la Nerja nu e singură pe lume. Oricît de aprig ar trudi pliantele s-o prezinte drept deţinătoarea celei mai groase coloane din lume, formată din fuziunea unei stalactite cu o stalagmită.
Singuratecă ea mă așteaptă să-i vin acasă, / În lipsa mea ea se gândește numai la mine, / ea cea mai draga și cea mai aleasa / dintre roabele sublime. / Ei i se face rău de singurătate / ea stă și spală tot timpul podeaua / până o face de paisprezece carate / și tocmai să calce pe dânsa licheaua. / Ea spală zidul casei cu mâna ei / și atârnă pe dânsul tablouri / ca să se bucure derbedeul, e-hei / căzut de la ușa-n ecouri. / Ea își așteaptă bărbatul bețiv / Ca să-i vina acasă / și degetele albe și le mișcă lasciv / pentru ceafa lui cea frumoasă.
Îmi place Țonțoi, (așa-i zice soția lui Tzontzy), pentru că e un motan afurisit. Nu se lasă mîngîiat cînd vrei tu. Dacă îi ating coada se întoarce brusc spre mine. Întreaga înfățișare amestecă nedumerirea cu revolta. E asemenea unei femei căreia, în plină stradă, venind din urmă, i-ai ridica fusta pe la spate. Înainte de a-ți arde una cu poșeta, respectiva ține să se asigure că e adevărat ceea ce i s-a întîmplat. În ultima vreme, seara pe Țonțoi îl apucă turbarea. Nu și-o manifestă asupra mea. Dacă mă ridic din fotoliu, se oprește o clipă, ca și cum ar socoti fulgerător ceva, după care țîșnește sub fotoliu. Turbarea se îndreaptă asupra soției.
Pentru că mă durea capul groaznic (mai ceva decît Pilat din Maestrul și Margareta), duminică seara, scutit și de o prezență obositoare și inutilă la televiziune, am cedat nervos și m-am uitat la Podul spionilor, dat pe un canal de film. Spun, am cedat nervos, deoarece voiam să urmăresc filmul pe DVD, pe îndelete, pentru a-l compara cu cartea. Acum însă, din iluzia că, dîndu-l gata, voi putea lucra ceva la Istoria proletcultismului, îl văd pînă la capăt. Fără prima parte, pe care, deși o știu din volum, n-ar fi stricat s-o urmăresc, cîtă vreme vorbește despre prinderea lui Rudolf Abel, colonelul sovietic KGB.
Text publicat în Evenimentul zilei, nr. 286, anul II, joi, 3 iunie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu”. La interesanta emisiune Azilul de noapte, de la Uniplus, cînd am răspuns ascultătorilor în direct timp de 7 ore, de la 23,00 la 6,00 dimineaţa, o doamnă mi-a pus următoarea întrebare: ce interes are FSN-ul să înmormînteze ancheta privind dezvăluirile generalului Florică? N-am înţeles – i-am răspuns – e vorba de FSN sau de FDSN? De FSN a întărit dna ascultătoare. Reacţia mea era perfect explicabilă.