Sfârșitul, așa de impresionant al regelui Carol a lăsat deschisă controversa: fost-a acest cel mai cu minte suveran dintre contemporanii lui atât de prusian încât, în ziua când s-a convins că țara se depărtează definitiv de politica Triplei Alianțe, să fi crezut că viaţa-i, în funcție de Berlin și Viena, nu mai are rațiune; sau că, cunoscător până la amănunt al pregătirii formidabile a imperiului german, întrevedea că Europa va fi învinsă și că România, zdrobită în război, ar avea, pe urmă, să vegeteze, fără prestigiu și fără aspirații...
N-am noroc la cîini şi pace! După căţeaua salvată şi crescută de soţie, a cărei moarte mi-a fost prezentată drept dispariţie şi a făcut ca soţia să nu mai calce pe la Găgeşti, mi-a murit şi Max, căţelul despre care am scris pe blog, transformîndu-l astfel în vedetă on-line. Vestea mi-a fost dată de fratele meu cu prudenţa folosită de regulă la anunţurile că un apropiat are cancer în faza terminală. La început m-a sunat ca să-mi spună că Max nu se simte bine, dar c-a luat măsuri sanitare şi acum parcă s-a mai însănătoşit.
Pe lîngă multe altele, date de filosofi de-a lungul timpului, să mai încercăm o definiţie a omului: Un nesăţios halitor de privelişti. Pe acest adevăr s-au întemeiat şi marile descoperiri științifice în domeniul restaurantelor. Omul e atît de ahtiat după privelişti încît ţine morţiş ca, în timp ce muşcă dintr-un biftec, să vadă în jurul lui ceva interesant. Astfel, clientul unui local îşi merită din plin numele de consumator: Consumator de fripturi înăbuşite în sînge şi consumator de privelişti minunate.
Am terminat, în fine, Incognito al lui Petru Dumitriu. Evident, după ce mi-am luat inima-n dinți și-am sărit pagini întregi de metafizică ieftină, împrumutată de autor personajului principal. Finalul mă convinge o dată-n plus de geniul lui Petru Dumitriu în cinematografierea mulțimilor sau mai precis a parangheliilor. Din romanul Extrem Occident îmi notasem – în vederea unui eseu ؘ– balamucul de isterie de la venirea unei vedete la aeroport.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 124, anul I, vineri, 13 iunie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“. Cufundaţi pînă peste cap în ciorovăiala internă, nu mai găsim nici timpul, nici puterea sufletească pentru a vedea ce se întîmplă în jurul nostru, al românilor. O greşeală care, aşa cum arată istoria, ne poate fi fatală. Pentru că nu de puţine ori soarta României a depins şi de mişcările mai mari sau mai mici din viaţa internaţională. O greşeală pe care riscăm s-o facem şi azi. Azi, cînd, la fel ca altădată, ne măcinăm în absurde bătălii interne.
Facă-se voia lui Allah! În numele lui Allah, mult-milostivul, mult-iertătorul! Mărire lui Allah, stăpânul lumii! Şi rugăciunea şi pacea să fie asupra domnului celor trimişi, stăpânul şi capul nostru Mohamed! Şi de-a pururi fie rugăciunea şi pacea asupra tuturor celor ai săi, laolaltă strânşi până la ziua răsplăţii. Şi apoi: istorisirile celor de demult să fie de învăţătură celor de acum, aşa ca oricine să vadă întâmplările prin care nu el, ci alţii au trecut; atunci el va cinsti şi va cântări...
Pe strada care dă în Marele Bulevard trec în sus și-n jos studenții de la ASE, în deplasarea de la o clădire la alta. Flăcăul de la Consulat a ieșit din ghereta plantată lîngă Gardul Grădiniței pentru a urmări manevrele stîngace ale unei șoferițe care vrea să iasă cu spatele din Parcare. Pe fața lui strălucește zîmbetul de dispreț al masculului față de șoferițe, deși între noi fie vorba, el n-are carnet de șofer. În ușa buticului amenajat într-unul din acareturile gospodăriei sale a ieșit proprietarul...
La hotelul din Phuket, în Thailanda, întorcîndu-mă noaptea tîrziu din oraş, găsesc pe pat un plic lunguieţ. Nu-mi fac iluzia că ar conţine o sută de dolari. Deşi, judecînd după răsfăţul de care se bucură turiştii în Thailanda, e posibilă şi o asemenea drăcovenie: Gazdele să-ţi ofere o sută de dolari pe de-a moaca! Nici nu cred că ar putea fi o epistolă de acasă. Curios, deschid plicul. Înăuntru, pe o coală cu antetul hotelului, o scrisorică începînd cu Dear Ion, ceea ce nu lasă nici un dubiu că mi-e adresată personal. De-a lungul şi de-a latul călătoriilor peste hotare...
În volumul lui Petru Dumitriu, Vînătoare de lupi, scris și publicat în anii proletcultismului, găsit la tarabele din Piaţa Universităţii, descopăr nuvela Să vii, să-ţi dau pîine. O exploatez pentru capitolul despre Legendizarea accidentelor de muncă. În Minerii din Maramureş, eroii vieţii noi cocoaţă pe o stîncă ditamai motocompresorul împingîndu-l cu braţele, deşi, la o adică, aveau la îndemînă macaraua.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 611, anul III, luni, 27 iunie 1994, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“. Vineri după-amiază au fost date publicităţii rezultatele unui sondaj de opinie realizat de IRSOP la cererea Fundației SOROS pentru o Societate Deschisă. Anterior, produsese în presă o oarecare febrilitate dezvăluirea unui alt sondaj IRSOP, de astă dată comandat de guvern. Nu l-am comentat pentru că întreaga afacere mi s-a părut îndoielnică. Totul mirosea a intoxicare cu acte în regulă.