Mircea Eliade, care a luat asupra lui grija editării acestui volum, îmi cere să scriu câteva rânduri de prefață. O fac cu atât mai bucuros, cu cât găsesc aci prilejul câtorva precizări pe cari le socotesc necesare. Adunarea între scoarțe de volum a unor articole de gazetă, scrise în timpuri și împrejurări foarte variate, este o operație cu totul ingrată.
Vasile Mardare, patronul postului TV Canalu Unu, vrea să mă vadă. Ne ştim destul de vag. Pe vremea cînd făceam gazetărie, m-a trimis directorul ziarului să-l dau în gît. Vasile Mardare refuza să mai plătească taxa de protecţie şi, cum zicea Bossul (aşa-i spun toţi directorului), trebuia să primească un semnal. Chestia cu semnalul nu era a lui. O folosea primul ministru şi noi, cei din redacţie, o preluasem, folosind-o în bătaie de joc. Cînd unul dintre noi punea ochii pe vreo piţipoancă, toţi ceilalţi îi ziceau să n-o mai aburească atîta, să-i zică de-a dreptul, hai să ţi-o trag!
Unul dintre ghidurile pe care le citesc noaptea, înaintea căderii în somn, pe parcursul popasului meu la Roma, îmi atrage atenţia că-n zona hotelului meu, Campo de' Fiore, se află Palazzo Cenci. Deapănă broșura:„Palatul a aparţinut familiei Beatricei Cenci, acuzată împreună cu fraţii şi mama sa vitregă de vrăjitorie şi uciderea tatălui tiranic. A fost condamnată la moarte şi decapitată la Ponte Sant Angelo în 1599“.
Terasele de pe Calea Victoriei sînt deschise. Parcă și aud patronul zicînd ospătarilor, Trebuie să ne scoatem pîrleala acum, cît mai sînt relaxări. Ospătarii au venit la serviciu și de Paște, nu de alta, dar e vorba și de jobul lor, amenințat de Criza economică postpandemică. Unii clienți beau cafele. Alții au luat-o pe bere. De cum se așeză la masă, perechile se despart urieșește: Fiecare cu displayul său, în care se prăbușește iremediabil, pentru a-și verifica e-mailurile și postările de pe Facebook.
Andrei Marga, colegul dumneavoastră de facultate, a făcut o frumoasă carieră universitară. N-aţi regretat niciodată alegerea făcută? Nu. Niciodată n-am regretat lucrurile pe care le-am făcut repede, instinctiv, şi care nu mi-au lăsat cale de întoarcere. De fiecare dată cînd am hotărît să fac ceva, am făcut. Cînd am simţit că trebuie să plec de la „Evenimentul zilei“, am plecat. Mi-e greu să spun de ce. Iau decizii iraţionale. Aşa a fost şi cînd am renunţat la cariera universitară. Continuați lectura >
(Intră Hamlet citind.)
Regina: Ce trist se-apropie, citind, sărmanul.
Polonius: Plecaţi! Vă rog din suflet, amândoi. Îi ies în cale.
(Regele şi regina ies în grabă.)
O! Mă-ngăduiţi. Ce face Hamlet, bunul meu stăpân?
Hamlet: Bine, mulţumesc lui Dumnezeu.
Polonius: Mă cunoşti, alteţă?
Hamlet: Nespus de bine: eşti un neguţător de peşte.
Polonius: Nu sunt, alteţă.
Hamlet: Atunci măcar de-ai fi la fel de cinstit.
Polonius: Cinstit, alteţă!
Hamlet: Da, domnule: să fii cinstit, în lumea asta aşa cum e ea, înseamnă să fii un om ales din zece mii.
Jos, la parter, pe dreapta şi pe stînga, se desfășoară o galerie cu buticuri scumpe, intimidînd călătorul mai ceva decît nişte expoziţii de artă futuristă. Nu intră nimeni. Înăuntru, stinghere, în mijlocul lucrurilor de lux, vînzătoarele îşi fac unghiile. Deși n-au nevoie. poate fi de nici un ajutor. Habar n-are de o altă limbă decît cea vorbită la Fălticeni, de unde a ajuns la Bucureşti şi, chiar dacă ar şti, tot nu s-ar grăbi să-l îndrume. Totul în înfăţişarea distinsei te îndeamnă să nu cumperi nimic.
ontrucţia Zidului îşi are temeiul în Directiva de Război nr. 40 a lui Hitler din 23 martie 1942. Puterea Zidului sporește însemnat după inspecţia lui Rommel. Printre altele, Zidul conţine Baterii de artilerie de coastă, staţii radar şi de ascultare. O baterie e alcătuită dintr-un buncăr prevăzut cu tun. umără şi buncăre individuale numite tobruk, nume dat de Rommel după asediul Tobrukului de către Aliaţi.
Lichidarea Bisericii Ortodoxe Ruse de regimul bolșevic făurește condițiile pentru ca Biserica noastră să-i locul celei de la Moscova în fruntea creștinismului ortodox. Nu se va întîmpla asta. Prilej pentru Nae Ionescu să evoce cu melancolie vremurile în care Biserica Ortodoxă Română a fost centrul Ortodoxiei: „Biserica noastră a cunoscut timpuri de mare strălucire. A fost doară o vreme în care centrul ortodoxiei era la noi. Sînt, e adevărat, de atunci, trei sute de ani.
Ţin minte că eram prin clasa a II-a sau a III-a şi nu ştiu ce mi-a venit de am desenat în joacă svastica pe un caiet. Atunci taică-meu m-a lovit şi mi-a spus să nu mai fac aşa ceva niciodată. Aşadar, m-a bătut şi el! O singură dată însă. Tatăl meu a fost mobilizat în 1938 şi nu s-a mai întors acasă decît în 1945, după terminarea războiului. A mers pînă la Don unde a fost rănit şi a rămas pentru toată viaţa cu o schijă între inimă şi plămîni.