Mai 1893 Din 1 februarie 1893, apare zilnic la Iaşi, Evenimentul, oficios naţional-liberal, cum ţinea să se amintească încă de pe frontispiciu. Din toate punctele de vedere, ziarul nu diferă de sutele de foi mai mult sau mai puţin efemere, răspîndite, la vremea respectivă, de-a lungul şi de-a latul României Mici. O evocare din 14 iunie 1912, apărută în Opinia, cotidian cu care fuzionase Evenimentul, în urmă cu doisprezece ani, la 23 ianuarie 1900, ne schiţează o imagine despre felul cum se făcea gazetărie pe vremea lui Carol I.
Responsabilii cu textul puteau sta liniştiţi. Deşi nu trecuseră nici de mijlocul lui octombrie, Pluguşorul era deja terminat. Bătut la maşină cu car mare, văzut şi aprobat de şeful Secţiei, gata, aşadar, pentru a fi băgat la Secretariat. O scoseseră la capăt şi cu 23 August-ul şi încă destul de bine! După grandiosul spectacol de pe stadion, pentru care se spetiseră de prin aprilie, nu-i chemase nimeni să-i felicite. Nici n-ar fi fost cum. Era meseria lor. Pentru asta luau salariu.
Toate ghidurile ţin morţiş să te avertizeze că-n Scoţia vremea e impredictibilă. Pentru ghidurile despre lumea occidentală, ţara noastră nu există. Altfel, ele ar adăuga imediat: Asemenea politicii din România postdecembristă. Adevărul cu impredictibilitatea e confirmat de viaţă din plin la Edinburgh, Capitala Scoției. La 1,30, e soare. Lumea se năpusteşte prin parcuri. Peluzele gem de inşi lungiţi pe jos, dormitînd ca pisicile. La 1,35 începe să plouă. Unii îşi desfac umbrele, pe care nu-mi dau seama unde le-au ţinut.
1. La Cluj, sîmbătă, după încheierea sindrofiei cu premierea (cînd vei avea în curînd 70 de ani de viață și 50 de ani de presă, nici un premiu din lume nu te mai mulțumește), dau o raită prin centrul orașului. Ca aspect, Clujul din 2017 nu diferă prea mult de Clujul anului 1972, anul în care am părăsit Ardealul pentru București. Deși sîntem de mult în capitalism, de aproape 30 de ani, se spune, strada centrală, Corso, oferă aspectul exterior al unui burg transilvan împiestrițat cu prăvălii de Istanbul.
Potrivit Carnetului de muncă, așa cum i se spunea la vremea respectivă Cărții de muncă de azi, pe 1 februarie 1990, am demisionat de la revista Teatrul. Ordinul de acceptare a demisiei, purtînd numărul 60, a fost semnat de Andrei Pleșu pe 8 februarie 1990. Nu știu în ce zi mi-am strîns lucrurile și am plecat pentru totdeauna de la sediul revistei. Sediu în care nu m-am mai întors niciodată în cei treizeci de ani trecuți de atunci. Nici nu știu dacă revista Teatrul mai apare și dacă da, unde își are sediul.
„A treia zi, cu asemenea popasuri şi înaintări, Jder văzu vadurile Prutului. Pînă a nu ajunge acolo, tamazlîcurile străbătură printre bălţi şi stufuri. Apoi la locul care se chiamă Simioneşti găsiră pod umblător. Ionuţ Păr-Negru chemă la sine pe podar şi‑i puse în palmă de mai înainte brudina, poruncindu‑i să înceapă trecerea îndată după miezul nopţii, aşa ca să fie vitele dincolo înainte de ziuă.
Postul TV e la etajul 6 al unui bloc vechi din Centru. Că e în clădirea asta răpănoasă nu încape nici o îndoială, o dată ce pe o mare parte din faţadă o muieruşcă goală, cu dinţii proaspăt puşi, îşi arată o coapsă Marelui Bulevard. Sub juna pictată în culori violente, de iarmaroc, un îndemn te pune niţel pe gînduri: Vino să vezi! Vino să vezi ce? Birourile şi studiourile postului TV sau dedesubturile tipei care îşi arată dinţii?
Cei care se întorc azi dintr-o călătorie în Grecia au despre ce pălăvrăgi acasă şi, mai ales, la serviciu. Admiratorii Greciei antice vor vorbi despre Acropole, Mycene, Delphi, Epidaur, Cnossos şi Phaistos, locuri ştiute nu numai de cei care au făcut şcoala la vremea ei, dar şi de cei care frecventează doar Google. Amanţii unei mîncărici bune, stropite cu o băuturică, şi urmate, fireşte, de o plimbărică vor vorbi despre Plaka din Atena, dar şi despre barurile, restaurantele şi cafenelele din porturile Heraclion şi Chania sau din Matala.
Cu un efort deosebit, cerut de ostilitatea pe care mi-o stîrnește cartea lui Seven Hassel, General SS, vîndută de coperta a IV-a ca fiind despre nemții de la Stalingrad (de asta m-am și apucat de ea, altfel n-aș fi citit-o în veci), strînsură de clișee tipice prozei despre militari, cu întîmplări virile și limbaj de cazarmă, ajung cu lectura la pagina 18, unde dau peste o situație imposibil de crezut în democrație: Ciorovăiala editorului cu autorul.
Revista Magazin din ianuarie - martie 1990, cît am colaborat eu la ea ca autor de tablete cu valoare de proză, nu e trecută în nici o Istorie a presei postdecembriste. N-o consemnează nici măcar monumentala lucrare a lui Ion Hangiu, Presa românească de la începuturi pînă în prezent. Dicționar cronologic, 1790-2007, vol. IV, 1989-2007, recunoscută pentru acribia sa.