„Vînătoarea la urși a fost una dintre marile atracții ale lui Ceaușescu încă de la instalarea lui ca mare șef de partid comunist. Așa cum este cunoscut, pentru urși sînt două sezoane de vînătoare: unul primăvara și unul toamna. În sezonul de primăvară, singura metodă de vînătoare la urși a fost din observatoare special construite la punctele de hrănire, metodă pe care, de altfel, a practicat-o și Ceaușescu.
Viţelul îl cumpără Tache Scocîlcă tocmai de la Bucureşti. Sigur, putea să cumpere unul de mai de aproape, de la Floreşti, de exemplu, unde miercurea era zi de tîrg, dar el luă hotărîrea asta (de a cumpăra viţelul de la 400 km de Vintileasa) dintr-o ambiţie. Cu banii pregătiţi, fusese la tîrg de cîteva ori şi, de fiecare dată, îl revoltaseră preţurile pe care le cereau bandiţii de acolo. Încercase el să facă gălăgie, trecînd de la un vînzător la altul şi indignîndu-se cu glas tare, dar aceia, după ce-l ascultau, văzînd că nu-i arde de cumpărat, îi spuneau liniştiţi, dar fermi, să-şi vadă de drum.
Thailanda e o ţară cultivatoare de arbore de cauciuc. Respectivul copac ocupă în preocupările naţionale locul viei din România. La noi, cu via şi cu nepoţelul acesteia, vinişorul, se ocupă ţăranii. Acestora din urmă li se mai spune şi podgoreni. Gospodarii noştri sapă, stropesc, culeg via an de an. Niciunui podgorean nu i-a trecut prin cap, de exemplu, că strugurele poate fi, pentru turiştii japonezi, un fruct exotic, facilitînd vizitarea contracost.
În călătoria la Istanbul (Constantinopol, îi zic eu) iau cu mine, pe lîngă cîteva ghiduri ale orașului și ale Turciei, şi cartea franţuzului André Clot, Mohamed al II-lea, Cuceritorul Bizanţului. La începutul drumului cu avionul mă ambiţionez să citesc dintr-unul din ghiduri. Fac ce fac însă şi mă întorc la cartea despre Cuceritorul Constantinopolului. Superbă prin inegalabilul farmec al istoricilor francezi, citeşti cartea ca pe un roman, fără s-o laşi din mînă.
Despre cum am trăit eu Evenimentele din decembrie 1989 am povestit întîia oară în interviul de o carte acordat lui Constantin Iftime în 1993 sub titlul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, apărut la editura Contraria. Nu prea m-am omorît în postdecebrism cu mărturiile mele despre acele zile, deși între noi fie vorba ele au valoare de document istoric: O curiozitate bolnăvicioasă; nevoia de descoperi ce se află în spatele aparențelor;
Mările despre miazănoapte, în genere foarte mișcătoare, iau cîteodată înfățișarea perfectă a unei oglinzi. Pe vaste întinderi suprafața lor nu mai prezintă nici un creț; nici o suflare nu mai este în aer; pe cer, nici un nor; parcă marea a murit; e un cadavru nemișcat; și această înțepeneală durează uneori săptămîni întregi. Navigatorii cu pînze, de orice vajnică furtună, de orice uriaș ciclon, n-au mai mare groază decît de această stare cadaverică a mării, pe care ei o numesc calme plat, liniște lată. O corabie cu pînze, în mijlocul unei liniști late, rămîne pe loc fără putință de mișcare...
Talk-show transmis în direct la TV. E unsprezece dimineaţa, timp cu totul și cu totul contraindicat dezbaterilor despre deficitul bugetar. Şi totuşi, în platou, moderatoarea şi invitatul ei – un subsecretar de stat de la Finanţe – discută despre măsurile pe care ar trebui să le ia guvernul pentru a reduce deficitul bugetar. Pentru invitatul emisiunii e un moment ieşit din comun. Se află întîia oară într-un studio TV. A ajuns aici din întîmplare. Cel trimis, de regulă, să reprezinte ministerul la întîlnirea cu telespectatorii s-a învoit azi de la serviciu. A telefonat nevastă-sa la prima oră, că e bolnav.
America a fost una dintre puţinele ţări care mi-au dat impresia că sînt acasă şi nu hăt-departe, peste mări şi ţări. Acasă, nu în Bucureşti, ci în Găgeşti Deal, printre ai mei. Japonezii mi-au stîrnit, de exemplu, sentimentul de superioritate. Superioritatea individualismului european faţă de colectivismul asiatic. Va fi jucat un rol în această prostească îngîmfare şi diferenţa de gabarit dintre noi, albii, europeni, şi ei, galbenii asiatici. Japonezii sînt mici de statură, mai mici, sigur, decît noi, europenii. Printr-o mişcare sufletească stupidă, m-am trezit privindu-i ca pe nişte copii.
Lucrul la rubrica Istoria presei romîne trăite de mine însumi m-a obligat să cercetez pe lîngă colecțiile de publicații și cărți dedicate presei noastre. Una dintre acestea – de neocolit pentru cine vrea să știe cîte ceva despre ziarele și revistele apărute în România de a lungul timpului – rămîne lucrarea în patru volume Presa românească de la începuturi pînă în prezent. Dicționar cronologic 1790-2007. La fiecare publicație autorul – regretatul Ion Hangiu – redă din primul număr Programul redacțional și un text semnificativ pentru acest Program.
Despre revista Echinox s-au scris multe articole, ba chiar și cîteva cărți; una reprezentînd o antologie de texte. La ora actuală, Echinox, subintitulată Revistă de cultură a studenților din Universitatea Babeș-Bolyai, apare sub egida Fundației Culturale Echinox. N-am nici o îndoială că e o publicație culturală remarcabilă. Asta nu înseamnă că Echinox de acum se poate compara ca importanță cu Echinoxul din anii de dinainte de 1989. Locul unei publicații în istoria presei se deslușește prin raportarea ei la conjunctură. Că acum se tipărește la Cluj o revistă de cultură cu numele de Echinox nu e o știre.