Aideţi să vorbim degeaba, Că tot n-avem nici o treabă. Fiindcă Gura nu cere chirie, Poate vorbi orce fie. De multe ori însă Vorba, din vorbă în vorbă Au ajuns şi la cociorbă (vătrai de lemn) Ş-atunci vine proverbul: Vorba pe unde a ieşit Mai bine să fi tuşit. De aceea Când vei să vorbeşti, la gură Să aibi lacăt şi măsură. Adică: Vezi bârna din ochiul tău Şi nu vorbi p-alt' de rău. Spre pildă: Când vei vorbi de mucos, Nici tu să fii urduros.
În iarba bătrînă a ogrăzii, crescută scurt, dar viguros, viţelul, cîinele şi pisoiul se bucură de o libertate neaşteptată. Cîinelui i s-a dat drumul în cinstea copiilor veniţi de la Bucureşti. Stă de regulă atît de strîns lipit de cuşcă, încît ai impresia că se va spînzura la un moment dat. Slobozit, nu mai ştie cum să-şi exprime recunoștința faţă de eliberatori. E ca un poet famelic mituit de un bogătaş. Se dă cu burta-n sus indecent, schelălăie leşinător, o rupe la fugă pe neaşteptate şi aleargă încolo şi-ncoace, fără un itinerariu precis, după care revine la picioarele eliberatorilor...
Nu i-aş sfătui pe cei slabi de inimă să meargă la Amsterdam. Şi nu pentru că tentaţia de a consuma droguri uşoare e atît de mare încît, după o săptămînă de stat prin Caffe Shop-uri, singurele localuri unde se poate consuma legal canabis, inima ar slăbi în chip periculos. Şi nici pentru că prezentatoarele de la televiziune sînt atît de urîte că rişti un infarct înainte chiar de a apăsa pe telecomandă. Nu, nu din aceste cauze Amsterdamul e contraindicat celor slabi de inimă. Cauza cauzelor o reprezintă bicicletele.
Libere de constrîngerile impuse de ficţiune, amintirile lui Mihail Sadoveanu din Anii de ucenicie aduc un neaşteptat spor de informaţii în ce priveşte cunoaşterea de tip sadovenian. Prin aceasta, volumul Anii de ucenicie adîncește cele cuprinse în Baltagul, Morminte, Nopţile de Sânziene la capitolul – Modalități de investigare a realităţii. Vorbind de „tainele cunoaşterii vechi” scriitorul face următoarea remarcă surprinzătoare:
Norocul ajută pe cei îndrăzneţi. Vechiul adagio poate fi pus motto la volumul Panorama presei româneşti contemporane. Articole-program de ziare şi reviste (22 decembrie 1989 – decembrie 2005), iscălit de profesorul Ion Hangiu. Profesorul Ion Hangiu e un bătrîn lup de mare al expediţiilor în trecutul presei româneşti. În 1968, domnia sa tipărea antologia în două volume, Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948). Un deceniu mai târziu, bibliotecile se îmbogăţeau cu o nouă lucrare monumentală: Dicţionarul presei literare româneşti.
În august, cînd trupele a cinci țări ale Pactului de la Varșovia au trecut granițele Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu a accentuat poziția specială a României. El s-a distanțat de Uniunea Sovietică și a început să afirme pretutindeni pretenția sa de a fi respectată independența și suveranitatea României. Această cerere, evidentă în sine, pe care o repeta cu fiecare ocazie, s-a transformat într-un un fel de incantație care îi permitea să acumuleze dividende de două feluri.
Camera Deputaţilor, la orele unei dimineţi de vară. E încă răcoare. Cu toate acestea, simţi cu întreaga fiinţă canicula care se va năpusti după-amiază peste Marele Oraş. Pînă atunci însă, sub puterea aerului proaspăt, înviorător, încerci vioiciunea eroului principal din melodia Macarale. Maşinile, numeroase, stau cuminte în Parcarea marcată a fi a Camerei Deputaţilor de un triunghi albastru pe fond galben. Undeva, în mijlocul Parcării, răsare dintre spinările maşinilor silueta unui bărbat. E un deputat al Majorităţii, care, profitînd de intervenţia Opoziţiei în plen, a ieşit din incintă pentru a-şi curăţa maşina pe dinăuntru.
Pînă în 1989, ruşii erau văzuţi umblînd prin Europa de Est în varianta cazonă. Ofiţeri, dar şi soldaţi, călcau ţeapăn printre blocurile cenuşii sau şedeau mîndri, în tribune, la parăzile băştinaşilor. Ruşii au dispărut acum din Est. Lagărul s-a privatizat. Barăcile au fost cumpărate de cei din Vest, pe bani puţini, turnurile de supraveghere au devenit turnuri de televiziune, iar gardienii autohtoni, politicieni, prin alegeri aşa-zis libere. Dacă vrei să dai peste ruşi, e musai să mergi în Occident.
De la Frizerie, unde am ascultat discuția pătimașă a frizeriței cu casiera despre filmul turcesc de aseară (De ce le-o fi plăcînd românilor producțiile turcești, o combinație letală de telenovelă latino-americană cu filmul indian, în care toată lumea cîntă, pînă și teroriștii, înainte de face să sară în aer o sală de clasă, cu copii cu tot? Pentru că sînt turcești, ar trebui să-mi răspund), n-o iau direct la BAR, cum ar fi fost de așteptat. Fac un ocol pe la Kyralina, librăria cu cărți franțuzești, despre care am scris ceva, dar n-am publicat nimic pînă acum.
Anticomuniştii contracost din anii postdecembrişti s-au străduit să ne înfăţişeze pe noi, ziariştii din presa de dinainte de 1989, ca pe niște activişti de raion, fremătînd de nerăbdare ca să scriem şi să publicăm texte propagandistice. O asemenea imagine-clişeu, înrădăcinată în conştiinţa tinerei generaţii, care n-a trăit vremurile respective, intră în conflict flagrant cu o realitate postdecembristă de necontestat: După 1989, presa democratică profesionistă a fost întemeiată...