Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramcare, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe jos... De pe atâtea strade şi căi, ca de pe atâtea braţe ale unui fluviu uriaş, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, aşa ar fi şi pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în învălmăşeala Moşilor, dacă n-ar fi cuminţi să-şi hotărască mai dinainte locul şi momentul de întâlnire.
Nunta fetei lui Culai Tărîţă, fostul potcovar al satului, ajuns între timp nababul zonei, va avea loc la un deceniu după ce Vintileasa trecuse cu brio de intrarea în Uniunea Europeană. Culai Tărîţă se supusese şi el normelor Uniunii Europene. Nu în ce-l priveşte pe el, ci în ce o priveşte pe fata sa, Panseluţa. Pînă nu demult, ţiganii îşi măritau fetele de pe la 12 ani, cu deplina respectare a tradiţiei. Altfel spus punîndu-l pe ginere s-o fure în toiul nopţii, fugărit de el, tata-socru, cu securea şi strigînd cît îl ţinea gura „Tîlharule, mi-ai furat bunul cel mai de preţ!”, primind-o înapoi a doua zi, după ce mirele,...
Chiar şi cînd e pe zebră, pietonul se uită în dreapta şi-n stînga, pentru a sări în lături dacă vreo maşină ar socoti că e cazul să-l calce, sau grăbeşte pasul, ca să ajungă pe trotuar, un loc mai sigur decît zebra. Despre un pieton care se aventurează printr-un loc nemarcat, inutil să mai vorbesc. Totul în înfăţişarea sa respiră tensiunea provocată de gîndul că în acest loc şi în acest moment trebuie să se protejeze şi nu să fie protejat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Noul dictator absolut al circulaţiei: Biciclistul.
Hotărîrea de a publica editorial în fine, manuscrisul Istoriei, refuzat înainte de 1989 din complicitatea aşa-zişilor disidenţi cu cenzura comunistă, mi-a dat groaznice bătăi de cap. Şi cînd spun asta nu mă refer atît la truda de a-mi găsi manuscrisul, de a verifica dacă e complet şi, descoperind că-i lipsesc pagini, să purced la cotrobăieli arheologice în sertarele şi dulapurile cu hîrtii uitate, cît mai ales la căutarea cărţilor folosite cîndva ca bază de documentare.
Profesorul Ion Hangiu acordă un spaţiu larg publicaţiilor literar-artistice. Prea larg, ar putea obiecta unii, bănuind că autorul e sub influenţa preocupărilor sale anterioare: cele ţinînd de inventarierea revistelor literar-artistice. Nu ştiu dacă Ion Hangiu a cedat plăcerii de a se ocupa de un teritoriu care i-a adus consacrarea. Sigur e că o nimereşte acordînd un spaţiu larg publicaţiilor literare. Spre deosebire de epocile normale, cea interbelică mai ales, 1990 e anul dominaţiei covîrşitoare a politicului.
Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.
De cum ajung la intrarea în bloc dau buzna, de prin ascunzișurile în care au stat, cele cinci mîțe ale zonei. Imaginea mea e asociată pavlovian cu mîncarea. Pe jos, lîngă perete, zac grămăjoare de boabe. Altcineva, la fel de milos ca mine, a trecut pe aici și le-a dat de mîncare. Mîțele sînt, neîndoielnic, ghiftuite. Și cu toate acestea au ieșit din ascunzișurile care le asigură și umbra, atît de bună acum în plină caniculă, pentru a pune de un miting în fața ușii de la intrare. Cum au ajuns, se prind într-un lung șir de manevre cărora nu le găsesc nici o explicație rațională.
Am fost pînă acum de două ori în Sankt Pauli, cartierul deocheat al Hamburgului, vizitat anual de milioane de turişti, dintre care dacă vei găsi o sută dispuși să recunoască oficial c-au trecut pe acolo.
Am fost de fiecare dată însă ca bărbat şi nu ca reporter. Despre cele două experienţe memorabile am publicat în primul meu volum din seria Lumea văzută de un român rupt în fund,sub titlul Prin cartierele deocheate ale Europei, un amplu material în care mă amuzam înainte de toate chiar de mine însumi.
Profitînd de publicarea pe cristoiublog.ro a unui fragment din eseul despre Stalingrad, am refăcut prima parte a variantei extinse, acordînd atenție Predării lui Paulus. Momentul, zis de mine senzațional, depășind în răsunet Bătălia de la Stalingrad, chiar și cel de al Doilea Război Mondial, pentru că Friedrich Paulus e una dintre vedetele Reichului, un stat-major-ist de excepție, care a lucrat la planificarea Barbarossei, a interesat pe mulți istorici și nu numai. Introduc în eseu scena de la izba lui Voronov...
În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul gazetăresc. Unele publicaţii sînt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schimbă titlul, ţinînd morţiş să convingă că şi ele sunt noi. Scînteia devine Scînteia poporului mai întîi, şi Adevărul, mai apoi; Scînteia tineretului devine Tineretul liber; Teatrul, Teatrul azi, Milcovul, Milcovul liber, Săptămîna, Săptămîna liberă. Cele care-şi păstrează titlul adaugă în chip necesar: serie nou. Teoretic, suntem deja într-un nou climat: de libertate a presei, inclusiv – dacă nu chiar mai ales – de libertatea de a critica.